Circe - 1997 acrylic/linen/teaspoons 44 x 44 cm
Un sfert
de ceas până la hanul lui Mânjoală... de-acolea, până-n Popeștii-de-sus, o
poștie: în buiestru potrivit, un ceas și jumătate... Buiestrașu-i bun... dacă-i
dau grăunțe la han și-l odihnesc trei sferturi de ceas... merge. Care va să
zică, un sfert și cu trei, un ceas, și până-n Popești unul și jumătate, fac
doua și jumătate... Acu sunt șapte trecute: ăl mai târziu până la zece, sunt la
pocovnicu Iordache... Am cam întârziat... trebuia să plec mai devreme... dar în
sfârșit!... de așteptat, mă așteaptă...
Așa
socotind în gând, am și văzut de departe, ca la o bătaie bună de pușcă, lumină
multă la hanul lui Mânjoală, adică așa-i rămăsese numele; acum era hanul
Mânjoloaii - omul murise de vreo cinci ani... Zdravănă femeie! ce a făcut, ce a
dres, de unde era cât p-aci să le vânză hanul când trăia bărbatu-său, acum s-a
plătit de datorii, a dres acaretul, a mai ridicat un grajd de piatră, și încă
spun toți că trebuie să aibă și parale bune. Unii o bănuiesc că o fi găsit vreo
comoară... alții, că umblă cu farmece. Odată au vrut s-o calce tâlharii... S-au
apucat să-i spargă ușa. Unul dintre ei, ăl mai voinic, un om cât un taur, a
ridicat toporul și când a tras cu sete, a picat jos. L-au ridicat repede! era
mort... Frate-său a dat să vorbească, dar n-a putut - amuțise. Erau patru inși.
L-au pus pe mort în spinarea lui frate-său, și ceilalți doi l-au apucat de
picioare, să-l îngroape undeva departe. Când să iasă din curtea hanului,
Mânjoloaia începu să strige pe fereastră: hoții! și-n față-le, iacă zapciul cu
mai mulți inși și cu patru dorobanți călări. Strigă pomojnicul:
"Cine-i?" Hoții cei doi fugi care-ncotro! rămâne mutul cu frate-său
mort în cârcă. Acu, ce te faci la cercetare? Toată lumea știa că mutul
vorbește; cui putea să-i treacă prin cap că mutul nu se preface? L-au bătut
până l-au smintit, ca să-i vie glasul la loc - degeaba. De atunci li s-a tăiat
pofta flăcăilor să mai calce hanul...
Limited Liability - 2004 acrylic/paper mounted on canvas 36 x 36 cm
Până
să-mi treacă toate astea prin minte, am sosit. O sumă de cară poposesc în
curtea hanului; unele duc la vale cherestea, altele porumb la deal. E o seară
aspră de toamnă. Chirigiii se-ncălzesc pe lângă focuri... de aceea se vedea
atâta lumină de departe. Un argat îmi ia calul în primire să-i dea grăunțe la
grajd. Intru în cârciumă, unde fac refenea oameni mulți, pe când doi țigani
somnoroși, unul cu lăuta și altul cu cobza, țârlâie într-un colț oltenește.
Mi-e foame și frig - m-a răzbit umezeala.
– Unde-i
cocoana? întreb pe băiatul de la tarabă.
– La
cuptor.
–
Trebuie să-i fie mai cald acolo, zic eu și trec, printr-o săliță, din cârciumă
în bucătărie...
Foarte
curat în bucătărie... și abur nu ca în cârciumă, de cojoace, de cizme și de
opinci jilave - abur de pâne caldă. Mânjoloaia privighea cuptorul...
– Bine
v-am găsit, cocoană Marghioalo.
–
Bine-ați venit, cocoane Fănică.
– Mai
s-o fi găsind ceva de mâncare?
– Pentru
oameni de omenie ca dumneata, și la miezul nopții. Și repede cocoana Marghioala
dă poruncă unei cotoroanțe să puie de masa-n odaie, și pe urmă s-apropie de
cotlon la vatră, și zice:
– Uite,
alege-ți.
Cocoana
Marghioala era frumoasă, voinică și ochioasă, știam. Niciodată însă de când o
cunoșteam - ș-o cunoșteam de mult; trecusem pe la hanul lui Mânjoală de atâtea
ori, încă de copil, pe când trăia răposatul taică-meu, că pe acolo n-era drumul
la târg - niciodată nu mi se păruse mai plăcută... Eram tânăr, curățel și
obraznic, mai mult obraznic decât curățel. M-am apropiat pe la stânga ei, cum
era aplecată spre vatră, și am apucat-o peste mijloc; ajungând cu mâna la
brațul ei drept, tare ca piatra, m-a-mpins dracul s-o ciupesc.
– N-ai
de lucru? zice femeia și s-a uitat la mine chiorâș... Dar eu ca s-o dreg, zic:
–
Strașnici ochi ai, cocoană Marghioalo!
– Ia nu
mă-ncânta; mai bine spune ce să-ți dau.
– Să-mi
dai... să-mi dai... Dă-mi ce ai dumneata...
– Zău...
– Și eu,
oftând:
– Fie,
că strașnici ochi ai, coană Marghioalo!
– Dacă
te-aude socru-tău?
– Care
socru?... de unde știi?
–
Dumneata gândești că dacă te ascunzi sub căciulă, nu te mai vede nimeni ce
faci... Nu te duci la pocovnicu Iordache să te logodești cu fata a mai mare?...
Aide, nu te mai uita așa la mine; treci în odaie la masă.
The Bread - 2009 acrylic on linen 45 x 45 cm
Multe
odăi curate și odihnite am văzut în viața mea, dar ca odaia aceea... Ce pat! ce
perdeluțe! ce pereți! ce tavan! toate albe ca laptele. Și abajurul și toate
cele - lucrate cu iglița în fel-de-fel de fețe... și cald ca sub o aripa de
cloșcă... și un miros de mere și de gutui.
Am vrut
să mă așez la masă și, după obiceiul apucat din copilărie, m-am întors să văz
încotro e răsăritul să mă-nchin. M-am uitat cu băgare de seamă de jur împrejur
pe toți pereții - nici o icoană. Zice cocoana Marghioala:
– Ce te
uiți? Zic:
–
Icoanele... Unde le ții?
Zice:
– Dă-le
focului de icoane! d-abia prăsesc cari și păduchi de lemn...
Femeie
curată!... M-am așezat la masă făcându-mi cruce după datină, când deodată, un
răcnet: călcasem, se vede cu potcoava cizmii, pe un cotoi bătrân, care era sub
masă. Cocoana Marghioala sare repede și deschide ușa de perete; cotoiul supărat
dă năvală afară, pe când aerul rece năpădește-năuntru și stinge lampa. Caută
chibriturile pe bâjbâite; caut eu încolo, caută cocoana-ncoace - ne-am întâlnit
piept în piept pe-ntunerec... Eu, obraznic, o iau bine-n brațe și-ncep s-o
pup... Cocoana mai nu prea vrea, mai se lăsa; îi ardea obrajii, gura-i era rece
și i se zbârlise pe lângă urechi puful piersicii. În sfârșit iacă jupâneasa
aduce tava cu demâncare și cu o lumânare. Pesemne om fi căutat mult
chibriturile, că țilindrul lămpii se răcise de tot. Am aprins-o iar.
Bună
mâncare! pâine caldă, rață friptă pe varză, cârnați de purcel prăjiți, și niște
vin! și cafea turcească! și râs și vorbă... halal să-i fie cocoanei
Marghioalii! După cafea zice cotoroanții:
– Spune
să scoată o jumătate de tămâioasă...
Grozavă
tămâioasă!... Mă apucase un fel de amorțeală pe la încheieturi; m-am dat
așa-ntr-o parte pe pat, să trag o țigara cu ale din urmă picături chihlimbarii
din pahar, și mă uitam prin fumul tutunului la cocoana Marghioala, care îmi sta
pe scaun în față și-mi făcea țigări. Zic:
– Fie,
cocoană Marghioală, strașnici ochi ai!... Știi ce?
– Ce?
– Dacă
nu te superi, să-mi mai faci o cafea; da... nu așa dulce...
With Mug Over Heart - 1992 acrylic on linen 40 x 40 cm
Și
râzi!... Când vine jupâneasa cu cafeaua, zice:
–
Cocoană, dumneavoastră stați de vorbă aici... nu știți ce-i afară...
– Ce e?
– S-a
pornit un vânt de sus... vine prăpăd.
Am sărit
drept în picioare și m-am uitat la ceas: zece și aproape trei sferturi. În loc
de o jumătate de ceas, stătusem la han două ceasuri și jumătate? Vezi ce e când
te-ncurci la vorbă!
– Să-mi
scoață calul!
–
Cine?... Argații s-au culcat.
– Mă duc
eu la grajd...
– Ți-a
pus ulcica la pocovnicu! zice cocoana pufnind de râs și ținându-mi calea la
ușă.
Am dat-o
binișor la o parte și am ieșit pe prispă. În adevăr, era o vreme vajnică...
Focurile chirigiilor se stinseseră; oameni și vite dormeau pe coceni,
vârându-se cuminți unii-ntr-alții jos la pământ, pe când pe sus prin văzduh
urla vântul nebun.
– E
vifor mare, zise cocoana Marghioala, înfiorată și apucându-mă strâns de mână;
ești prost? să pleci pe vremea asta! Mâi de noapte aici; pleci mâine pe lumină.
– Nu se
poate...
Fireballs - 2006 acrylic on linen 180 x 180 cm
Mi-am
tras mâna cu putere; am mers la grajd; cu mare greutate am deșteptat un argat
și mi-am găsit calul; l-am închingat, l-am tras la scară și m-am suit în odaie
să-mi iau noapte bună de la gazdă. Femeia, dusă pe gânduri, ședea pe pat cu
căciula mea în mână, o tot învârtea ș-o răsucea.
– Cât am
de plată? am întrebat.
– Îmi
plătești când treci înapoi, răspunse gazda, uitându-se adânc în fundul
căciulii.
Și pe
urmă se ridică în picioare și mi-o întinse. Mi-am luat căciula ș-am pus-o-n
cap, așa cam la o parte. Zic, privind pe femeie drept în lumini, cari-i
sticleau grozav de ciudat:
– Sărut
ochii, cocoană Marghioalo!
– Umblă
sănătos!
M-am
aruncat pe șea; jupâneasa bătrână mi-a deschis poarta, și am ieșit. Rezemat cu
palma stângă pe coapsa calului, mi-am întors înapoi capul; peste zaplazul înalt
se vedea ușa odăii deschisă, și în deschizătură, umbra albă a femeii
adumbrindu-și cu mâna arcurile sprincenelor.
Study for 'Service' - 2008 acrylic on linen 30 x 45 cm
Am ținut la pas încetinel, fluierând
un cântec de lume ca pentru mine singur, până când, cotind după zaplaz să-mi
apuc drumul, mi s-a ascuns vederea cadrii. Am zis: hi! la drum! și mi-am făcut
cruce: atunci am auzit bine ușa bufnind și un vaet de cotoi. Gazda mea știa că
nu o mai văz, intrase degrab în căldură și apucase pe cotoi cu ușa, desigur.
Afurisit cotoi! se tot vâră pântre picioarele oamenilor.
Să fi
mers o bucată bună de drum. Viforul creștea scuturându-mă de pe șea. În înalt,
nori după nori zburau opăciți ca de spaima unei pedepse de mai sus, unii la
vale pe dedesubt, alții pe deasupra la deal, perdeluind în clipe largi, când
mai gros, când mai subțire, lumina ostenită a sfertului din urmă. Frigul ud mă
pătrundea; simțeam că-mi îngheață pulpele și brațele. Mergând cu capul plecat ca
să nu mă-nece vântul, începui să simț durere la cerbice, la frunte și la tâmple
fierbințeală și bubuituri în urechi. Am băut prea mult! m-am gândit eu,
dându-mi căciula mai la ceafă și ridicându-mi fruntea spre cer. Dar vârtejul
norilor mă amețea; mă ardea sub coastele din stânga. Am sorbit în adânc vântul
rece, dar un junghi m-a fulgerat pân tot coșul pieptului de colo până colo. Am
plecat iar bărbia. Căciula parcă mă strângea de cap ca o menghinea; am scos-o
și am pus-o pe oblanc... Mi-era rău... N-am făcut bine să plec! La pocovnicu
Iordache trebuie să doarmă toată lumea: m-or fi așteptat; pe vremea asta, or fi
crezut oamenii, firește, că n-am fost prost să plec... Am îndemnat calul care
se-mpletecea parcă băuse și el...
Dar
vântul s-a mai potolit; s-a luminat a ploaie; lumină cețoasă; începe să cearnă
mărunt și-nțepos... Îmi pun iar căciula... Deodată sângele începe iar să-mi
arză pereții capului. Calul a obosit de tot; gâfâie de-necul vântului. ÎI
strâng în călcâie, îi dau o lovitură de biciușcă; dobitocul face câțiva pași
pripiți, pe urmă sforăie și se oprește pe loc ca și cum ar vedea în față o
piedică neașteptată. Mă uit... În adevăr, la câțiva pași înaintea calului
zăresc o mogândeață mică sărind și țopăind... Un dobitoc!... Ce să fie?...
Fiară?... E prea mică... Pun mâna pe revolver; atunci auz tare un glas de
căpriță... Îndemn calul cât pot; el se-ntoarce-n loc și pornește-napoi. Câțiva
pași... și iar stă sforâind... Iar căprița... îl opresc, îl întorc, îi dau
câteva lovituri, strângându-l din zăbală. Pornește... Câțiva pași... Iar
căprița... Norii s-au subțiat de tot; acuma văz cât se poate de bine. E o
căpriță mică neagră; aci merge, aci se-ntoarce; aruncă din copite; pe urmă se
ridică-n două picioare, se repede cu bărbița în piept și cu fruntea înainte
să-mpungă, și face sărituri de necrezut și mehăie și fel-de-fel de nebunii. Mă
dau jos de pe cal, care nu mai vrea să meargă în ruptul capului, și-l apuc
scurt de căpăstru: mă aplec pe vine-n jos: "Ța-ța!" și chem căprița
cu mâna parcă aș vrea să-i dau tărâțe. Căprița se apropie zburdând mereu. Calul
sforăie nebun, dă să se smucească; mă pune în genunchi, dar îl țiu bine.
Căprița s-a apropiat de mâna mea: e un ied negru, foarte drăguț, care se lasă
blând sa-l ridic de jos. L-am pus în desaga din dreapta peste niște haine. În
vremea asta, calul se cutremură și dârdâie din toate încheieturile ca de
frigurile morții.
Am
încălecat... Calul a pornit năuc.
The Fight - 2011 acrylic on linen 41 x 30 cm
De mult
acum, mergea ca praștia sărind peste gropi, peste moșoroaie, peste bușteni,
fără să-l mai pot opri, fără să cunosc locurile și fără să știu unde mă ducea.
În goana asta, când la fiecare clipă îmi puteam frânge gâtul, cu trupul
înghețat și capul ca-n foc, mă gândeam la culcușul bun pe care-l părăsisem
prostește... De ce? Cocoana Marghioala mi-ar fi dat mie odaia ei, aminteri nu
mă poftea... Iedul se mișca în desagă să se așeze mai bine: mi-am întors
privirea spre el: cuminte, cu capul deștept scos afară din desagă, se uita și
el la mine. Mi-am adus aminte de alți ochi... Ce prost am fost!... Calul se
poticnește; îl opresc în silă; vrea să pornească iar, dar cade zdrobit în
genunchi. Deodată, printr-o spărtură de nori se arată felia din urmă aplecată
pe o rână. Arătarea ei m-a amețit ca o lovitură de măciucă la mir. Mi-era în
față... Atunci sunt două luni pe cer! eu merg la deal: luna trebuie să-mi fie
în spate! Și mi-am întors repede capul, s-o văz pe cea adevărată... Am greșit
drumul! merg la vale... Unde sunt? Mă uit înainte; porumbiște cu cocenii
netăiați; la spate, câmp larg. Îmi fac cruce, strângând de necaz calul cu
pulpele amorțite ca să se ridice - atunci, simț o zvâcneală puternică lângă
piciorul drept. Un țipăt... Am strivit iedul! Pun mâna iute la desagă: desaga
goală - am pierdut iedul pe drum! Calul se scoală scuturându-și capul ca de buimăceală;
se ridică în două picioare, se smucește-ntr-o parte și mă trântește în partea
ailaltă; pe urmă o ia la goană pe câmp ca de streche și piere-n întunerec. Pe
când mă ridic zdruncinat, auz foșneală pântre coceni și un glas de om din
apropiere, tare:
Waiting - 2008 acrylic on linen 60 x 60 cm
– Tiu!
Ța-ța! Ptiu! Ucigă-te toaca, duce-te-ai pe pustii!
– Care-i
acolo? strig eu.
– Om
bun!
– Care?
–
Gheorghe!
– Care
Gheorghe?
–
Nătruț... Gheorghe Nătruț care păzește la coceni.
– Da nu
vii încoace?
– Ba
iaca viu.
Și din
coceni, se arată umbra omului.
– Mă
rog, frate Gheorghe, unde suntem noi aicea? am rătăcit cu viforul ăsta drumul.
– Da
unde vreai dumneata să mergi?
– La
Popeștii-de-sus.
– Ehei !
La pocovnicu Iordache.
– Ei da.
– Apoi,
n-ai rătăcit drumul... da mai ai de furca până-n Popești... Aicea ești d-abia
în Hăculești.
– În
Hăculești? am zis cu bucurie. Atunci sunt aproape de hanul lui Mânjoală...
– Uite-l
colea; suntem în spatele grajdului.
– Hai
de-mi arată drumul, să nu-mi rup gâtul tocm-acuma.
Rătăcisem
vreo patru ceasuri...
În
câțiva pași am ajuns la poartă. La odaia cocoanii Marghioalii lumină, și umbre
mișcă pe perdea... A avut parte cine știe ce alt drumeț mai înțelept de patul
cel curat! Eu oi fi rămas să capăt vreo laviță lângă cuptor. Dar noroc! cum am
ciocănit, m-a și auzit. Jupâneasa bătrână a alergat să-mi deschiză... Când să
intru, mă împedic pe prag de ceva moale - iedul... tot ăla! era iedul gazdii
mele! A intrat și el în odaie și a mers să se culce cuminte sub pat.
Ce să
spui? Știa femeia că mă-ntorc?... ori se sculase de dimineață?... Patul era
nedesfăcut.
–
Cocoană Marghioalo! atât am putut să zic, și vrând să mulțumesc lui Dumnezeu că
m-a scăpat cu viață, am dat să ridic dreapta spre frunte.
Cocoana
mi-a apucat repede mâna și, dându-mi-o în jos, m-a luat cu toata puterea în brațe.
Parcă
văz încă odaia ceea...
Ce
pat!... ce perdeluțe!... ce pereți!... ce tavan!... toate albe ca laptele. Și
abajurul și toate cele lucrate cu iglița în fel de fel de fețe... și cald ca
sub o aripă de cloșcă... și un miros de mere și de gutui.
Judith Reminiscing - 2008 acrylic on linen 106.5 x 71 cm
Aș fi stat
mult la hanul Mânjoloaii, dacă nu venea socru-meu, pocovnicu Iordache, Dumnezeu
să-l ierte, să mă scoată cu tărăboi de acolo. De trei ori am fugit de la el
înainte de logodnă și m-am întors la han, până când, bătrânul, care vrea zor
nevoie să mă ginerească, a pus oameni de m-au prins și m-au dus legat cobză la
un schit în munte: patruzeci de zile, post, mătănii și molitve. Am ieșit
de-acolo pocăit: m-am logodit și m-am însurat.
Tocma-ntr-un
târziu, într-o noapte limpede de iarnă, pe când ședeam cu socru-meu la lafturi,
după obiceiul de la țară, dinaintea unui borcan de vin, aflarăm de la un
isprăvnicel, care sosea cu cumpărături din oraș, că despre ziuă stătuse să fie
foc mare la Hăculești; arsese până în pământ hanul lui Mânjoală îngropând pe
biata cocoana Marghioala, acu hârbuită, subt un morman uriaș de jăratic.
– A
băgat-o în sfârșit la jăratic pe matracuca! a zis socru-meu râzând.
Și m-a
pus să-i povestesc iar istoria de mai sus pentru a nu știu câtea oară.
Pocovnicul o ținea într-una că în fundul căciulii îmi pusese cocoana farmece și
că iedul și cotoiul erau tot una...
– Ei aș!
am zis eu.
– Era
dracul, asculta-mă pe mine.
– O fi fost,
am răspuns eu, dar dacă e așa, pocovnice, atunci dracul te duce, se vede și la
bune...
– Întâi
te dă pe la bune, ca să te spurce, și pe urmă știe el unde te duce...
– Da
dumneata de unde știi?
– Asta
nu-i treaba ta, a răspuns bătrânul; asta-i altă căciulă!
Ion Luca Caragiale
Crocus Roulette - 1991 acrylic on linen 95 x 75 cm
Images of australian artist James Guppy
Sa
aveti pofta de cultura!
Comentarii
Trimiteți un comentariu