joi, 1 noiembrie 2012

Educațiunea sentimentală la vite






Gazetele toate ne-au povestit minuni despre expoziția de vite care s-a ținut zilele trecute la domeniul Cocioc, nume vestit pentru crema, laptele bătut, coșulețele, ștreangurile și sforicelele sale. Cu drept cuvânt, gazetele au adus și de astă dată laude administratorului domenielor coroanei, onor d. I. Kalinderu, pentru patriotismul cu care d-sa se sacrifică pentru îmbunătățirea producțiunilor diverse ale acelor domenie. Expoziția de vite de la Cocioc a dovedit o dată mai mult că, cu metodă științifică și cu stăruință, se pot obține și la noi dobitoace bine cultivate, cu instrucțiune și educațiune raționale.
 
 
 

Până unde a putut merge omul cu știința în cultura vitelor, se va vedea mai la vale dintr-un singur exemplu, pe care probabil nu l-a aflat nici o altă gazetă înaintea noastră; căci, dacă l-ar fi aflat, n-ar-fi lipsit să ne ia înainte și să aducă laudele pe cari noi ne simțim datori a le aduce d-lui administrator al domenielor coroanei. Dar să nu fim adulatori cu un bărbat, care nu poate suferi adulațiunea! să nu facem reclamă unui personaj așa de sus-pus, care, știm bine cu toții, n-a umblat și nu umblă după reclamă; și să venim d-a dreptul la fapt — faptul va vorbi de sine. Iată.
 
 
 

Un negustor econom de vite a mers la Cocioc să cumpere un taur de prăsilă de rasa elvețiană. Și-a ales unul tinerel de vreo trei ani, foarte frumușel.

— Câte parale? întrebă negustorul.

— Un franc kilogramul, i se răspunse.
 
 
 

Negustorul, om fără educație sistematică, crescut pe alte vremuri și locuri, zice:

— Apoi, nu vreau să-l tai... îl iau de prăsilă.

— Nu face nimica; dacă-l iei, poți face ce poftești cu el; noi ți-l dăm pe cântar.

— Foarte bine.

Îl trag pe tăurel la cântar și iese 400 de kilo.
 
 
 

— Greu e! zice negustorul.

— E taur cultivat! i se răspunde.

Și negustorul numără 400 de lei; ia vita, o încarcă în gară la Periș, se suie și el în tren și pleacă acasă.

A doua zi, ajungând la descărcare, de-a minune, negustorul, prietin cu șeful, de gară, îl roagă să-i cântărească tăurelul. Cântarul gării arată: 320 kilograme.
 



Negustorul sare-n sus:

— Nu se poate!

— Ba se prea poate.

— E stricat cântarul, șefule!

— Stricat ?

Și șeful verifică cu greutăți: cântarul e exact.

— Atunci?

— Atunci... o fi stricat cântarul de la Cocioc.
 
O telegramă... De la Cocioc se răspunde că s-a cântărit taurul exact. O a doua telegramă, același răspuns. Negustorul merge-n persoană la domeniu.
 

 

 
— A slăbit taurul pe drum, desigur.

— Cum, domnule, să slăbească o vită îngrijită bine în timp de douăzeci de ceasuri cu optzeci de kilo? nu vedeți dv. că vine câte patru kilo pe ceas?

— Se prea poate!... de dor.

— Cum de dor?

— De dorul mă-si! de dorul nostru care l-am crescut... asta e vită cu educatie de familie... Glumesti cu dorul de mamă?... Dacă-i așa educația lui!

— Mie mi-e frică să nu fie mai mult educația cântarului.

— Domnule! nu-ți permitem astfel de reflecțiuni.

— Bine, văd eu asta; dar fie! zice negustorul scărpinându-se în cap; dor, dor? dar și optzeci de kilo pe zi scădere de dorul mă-si— prea e prea... laptele mă-si!
 
                                                                                              Ion Luca Caragiale

 

Photo by Yann Arthus-Bertrand
 
 
Sa aveti pofta de cultura!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu