Mort dupa branza.

Sunt mort dupa branza si ard de nerabdare sa gust tot felul de varietati noi. Asa ca, uitandu-ma pe lista de bucate la capitolul “Branzeturi” si dand cu ochii de “Liptauer garni”, un articol de care nu mai auzisem pana atunci, m-am hotarat sa fac incercarea.

 

 

 

 

Era o branza deloc tentanta ca aspect. Avea o infatisare nesanatoasa si jalnica. Parca o coplesisera necazurile. Pe dinafara semana cu chitul. Si chiar avea gust de chit (sau cel putin asa cred eu ca e gustul chitului). Nici pana-n ziua de azi nu sunt absolut sigur ca nu era chit. Garnitura era si mai grozava decat branza. Pe marginea farfuriei, de jur imprejur, erau insirate lucruri pe care nu le mai vazusem la masa si pe care nu vreau sa le mai vad vreodata intr-o asemenea ocazie. Era acolo o gramajoara de boabe de mazare despicate in doua; trei sau patru cartofi extrem de mici (cel putin eu cred ca erau cartofi, daca nu cumva erau arahide fierte pana se inmuiasera); un peste foarte tanar si fara experienta, un biet pestisor (se pare din rasa plevusca ghimpoasa) si niste vopsea rosie.

 

 

 

 

 

N-am putut sa inteleg ce cauta vopseaua rosie acolo. B.credea ca o pusesera in scopuri sinucigase. Dupa parerea lui, orice client, mancand toate celelalte bunatati de pe farfurie, si-ar fi dorit cu infocare moartea, iar cei din restaurant, stiind asta si fiind grijulii din fire, il aprovizionasera cu vopsea rosie, ca sa se poata otravi cu mana lui si sa scape.

 

 

 

 

 

Dupa ce-am luat prima inghititura, mi-am zis ca nu ma mai ating de branza asta. Apoi m-am razgandit. Le-am amestecat pe toate in farfurie si le-am mancat cu lingura. Nu mai pusesem in gura ceva mai dezgustator de pe vremea cand imi placea sa fac pe nebunul trecand de doua ori printr-un canal de scurgere…

 

 

 

photos by Paul Turton

Dupa masa m-a cuprins tristetea. Toate lucrurile pe care le-am facut in viata si n-ar fi trebuit sa le fac mi-au venit in minte cu o pregnanta dureroasa. M-am gandit la toti mortii pe care-i cunoscusem si pe care n-aveam sa-i mai vad niciodata; la toate fostele mele iubite, maritate apoi, vai, cu altii, iar eu nici macar nu le stiam noile adrese…

 

“Jurnalul unui pelerinaj”de Jerome K.Jerome

 

 

 

Sa aveti pofta de cultura!