miercuri, 11 septembrie 2013

Fata-n gradina de aur

 
 
de Mihai Eminescu
 
 
 
A fost odat-un imparat ­ el fu-nca
In vremi de aur, ce nu pot sa-ntorn,
Cand in paduri, in lacuri, lanuri, lunca,
Vorbeai cu zeii, de sunai din corn.
 
 
 
 

 
 
Avea o fata dulce, mandra, prunca,
Cu cari basme vremile s-adorn,
Cand trece ea, frumoase flori se pleaca-n
Usorii pasi, in valea c-un mesteacan.
In van i-o cer. Batranul se gandeste,
Prea e frumoasa, prea nu e de lume ­
Ma mir cum cerul nu s-ademeneste
Sa scrie-n stele dulcele ei nume;
E rau poetul care n-o numeste,
Barbara tara unde-al ei renume
Inca n-a-ajuns, si chipu-i rapitori
Nu-i de privirea celor muritori.
In vale stearpa, unde stanci de paza
Inconjurau mareata adancime,
Cladi palat din pietre luminoase,
Gradini de aur, flori de-ntunecime;
Iar drumul vaii pline de miroase
Afar de el nu-l stie-n lume nime ­
Acolo s-a inchis frumoasa fata,
Ca nici o raza-a lumei sa n-o bata.
 
 
 
 
 
 
 
Sale-mbracate in atlaz, ca neaua.
Cusut in foi si roze visinii,
In mozaicuri stralucea podeaua,
Din muri inalti priveau icoane vii;
Fereasta-i oarba, desi sta perdeaua,
De-aceea-n sale ard lumini, faclii,
Si aerul, patruns de mari oglinzi,
E racoros si de miroase nins.
O noapte-eterna prefacuta-n ziua,
Gradina de-aur, flori de pietre scumpe,
Zefir trecea ca o suflare viua,
Si-n calea lui el crenge grele rumpe.
Cu-aripi de-azur, in noaptea cea tarziua,
Copii frumosi ai albei veri se pun pe
Boboci de flori, cand ape lin se vaer
Zbor fluturi sclipitori, ca flori de aer.
Acolo-nchisa cu mai multe soate,
Ca ea copile si sotii de joaca,
In lumea ei salbatic se rasfata,
In straluciri viata s-o imbraca.
A ei priviri sunt tinere si hoate,
Zambirea-i calda buza-i sta s-o coaca,
Si-n acest rai, in asta lume suava
De multamire se simtea bolnava.
Dar de a ei frumseta fara seaman
Auzi feciorul de-mparat Florin,
Norocul lui cu-al ei ii pare geaman,
De-atunci un foc il mistuie in sin.
,,In van stau locului, stau sa ma-ndeaman
Cu munca mea, cu dorul, cu-al meu chin.”
Patruns de dorul nestiutei verguri,
S-au dus sa ceara sfat la santa Miercuri.
­ Alai, convoi, ii zise atuncea sfanta,
Napoi trimite, nu lua nimica,
Si singurel te du de-ti cata tinta,
Caci strimt e drumul si e grea potica.
Ia calul meu cel alb; el se avanta,
Ca gandul zboara-n lume fara frica,
Dar daca vrei s-o afli, tine minte:
Nu sta in valea-aducerei aminte.
Porni in lume, singurel, in toiu-i.
Il duce calu-i fratior cu vantul ­
De aur paru-i si frumos e boiu-i,
Fecior de-a drag, cum n-a vazut pamantul,
O stea el pare-n neamu-i si in soiu-i ­
Cu bine mearga-mi si sa-l tie sfantul.
Ajunse-o vale mandra si frumoasa ­
Parea ca-i chiar gradina lor de-acasa.
Si sub un tei el de pe cal se dete,
Se-ntinse lenes jos, pe iarba moale ­
Din tei se scutur flori in a lui plete
Si mai ca-i vine sa nu se mai scoale.
Si calu-i paste flori, purtand in spete
Presunul lui si seaua cu paftale,
In valea de miros, de rauri plina,
In umbra dulce bine-i de odina.
De-a lui batran el isi aduse-aminte,
Cum il lasa si cum porni in lume,
Dorind cu o iubire-asa fierbinte:
O umbr,-un sunet, un nimic, un nume.
L-apuc-un dor de tara si parinte,
Tot ce-a dorit ti pare-atunci ca-s spume,
Si cand pe calul lui el iar se simte,
Napoi apuca, peste drumuri strimte.
Dar indarat ajuns, l-apuca dorul
Din nou, ­ neliniste, iubire-adanca ­
S-arunca iar pe cal, urmand amorul
Ce-n al lui suflet neclintita-i stanca.
In van l-opreste regele, poporul,
E dus de-o stea ce arde-n minte-i inca,
Dorit de raza unor doi ochi tineri ­
S-a dus sa ceara sfat la sfanta Vineri.
 
 
 
 
 
 
 
 
 
­ Voinicul meu, ii zise-atuncea sfanta,
De ce-ai statut in valea amintirei?
Pentru oricare e frumoasa, blanda,
Cu curte-oricarui seamana. Ceirii
Din acea vale inima-ti framanta.
Nu sta in ea. De te-nchinasi iubirei,
Te du de-o cata, si-n a ei fereasta,
De-o vezi deschisa, zvarle floarea asta.
Dar sa nu stai in valea desperarii,
Ce-n a ta cale tu vei trece-o sigur.
El iar porni in lumea intamplarei,
Bolnav de dor si de-a iubirei friguri.
Dadu de-o vale-n asfintitul serei,
Prin crenge negre umbre se configur.
Intunecoasa-i, cum o simt doar orbii,
Si falfaiesc prin aer rece corbii.
El de pe cal se dete. in padure
Sopteste frunza, ramuri stau de sfaturi
Si somnul nu voieste ca sa-l fure,
Caci umeda e frunza lui de paturi,
Urechea-i treaza a dumbravei gure
Le asculta soptind din mii de laturi,
Si corbii croncanesc si zboara-n fala
In aer clar ca pete de cerneala.
Atunci o frica inima-i patrunde,
Pe cal se pune si fugi din vale,
Si-n loc s-urmeze drumu-acolo unde
Voia sa mearga, s-a intors din cale.
Soseste iar in tara-i, de-l patrunde
Din nou un dor, o amarare,-o jale.
Atunci din nou el o lua pe maneci
Sa ceara sfat acum santei Dumineci.
­ Ai stat in valea desperarei iara,
Ii zise sfanta, ci din nou porneste!
Iti dau o pasare cu tine ­ zboara
Cu calul tau, unde norocu-ti creste.
Cand ai vedea frumoasa ta fecioara
Ca plange,-atunci da drumul pasarei ieste.
Tu dorul ti-l ajungi, desi te ticai.
Ea-ti fie tot, ce-ai suferit nimica-i.
Trecand prin valea desperarii,-astupa
A lui urechi, sa n-o auda-n sopot;
In van se-ncearca calea-i s-o-ntrerupa
Vuiri, murmure, s-o opreasca n-o pot.
O umbra zboara, pan- se vede dupa
Atata mers c-aude zvon de clopot;
Atunci vazu in zarea lui palatul
In care-nchise fata-i imparatul.
In ziduri de otel lucea castelu-i
Cu stresini de-aur si cu turnuri nalte
Si scris pe muri-i, minunat in felu-i,
Faptura grea a mesterelor dalte.
In mari gradine i se arata lui
Izvorul viu, ce cade, vrand sa salte.
El se mira cum toate-astfel a fi pot:
Gradine, rediuri, lacuri, ziduri, sipot.
Dar un balaur tologit in poarta
Sorea cu lene pielea lui pestrita,
Cu ochi-nchisi pe jumatate, poarta
Privirea jucatoare sa-l inghita,
Iara Florin ­ inima-n el e moarta ­
Cand vede solzii, dintii cei de crita,
Sarind la el si-nfipse a lui spada
Si de pamant il tintui de coada.
Apoi din munte stanuri el rastoarna,
Le gramadeste crunt peste balaur;
Acesta iar se zbate, se intoarna
Si in durerea-i muge ca un taur,
Dar el mereu pe dansul pietre toarna
Pan- nadusit plesni acel centaur.
Trecu-nainte ­ doua lancii scurte ­
Pan- ce dadu de stralucita curte.
Un an de cand copila petrecuse
Urzind gandirea-i si visand ursitul,
Un an intreg prea fericita fuse,
Dar dup-un an mi-a fost-o-ajuns uratul.
 
 
 
 
 
 
 
 
Isi amintea viata ce-o avuse
Si peste pieptu-i isi indoaie gatul,
Si trist privea un punct cu ochii tinta,
Si se usca ca si la umbr-o planta.
­ Eu mor de n-oi vedea seninul, cerul,
De n-oi privi nemarginirea vasta,
Raceala umbrei m-a patruns cu gerul
Si nu mai duc ­ nu pot ­ viata asta.
Ah! Ce ferice-as fi sa vad eterul
Si sa vad lumea, codrii din fereasta,
Si de voiti cu viata sa mai suflu,
Deschideti usi, fereste, sa rasuflu.
Astfel o mistuia neastamparatul
De viata dor si dorul cel de soare ­
Desi le poruncise imparatul
Sa nu care cumva sa-si amasoare
Ca sa deschida usile, palatul ­
Dar totusi, cand vazura ca ea moare,
Nu stiu ce or sa faca, sa se poata, ­
De l-ar urma, el ar gasi-o moarta.
Vazand cu ochii, piere de-a-n picioare
Din zi in zi ­ atunci ele-au deschis
Feresti inalte si, la mandrul soare,
Din boal-adanca fata a invis
Si se facu si mai farmacatoare,
Astfel cum nu iti trece nici prin vis ­
Se rumeni in fata ei ca marul,
A-ntinerit-o aerul si cerul.
Un zmau o vede, cand s-a pus sa steie
N-a ei fereasta-n asfintit de sari;
Zburand la cer, din ochi-i o scanteie
Cuprinse-a ei mandrete, fermacari;
Si-n trecatoarea tanara femeie
Se-namora copilul sfintei mari ­
Nascut din soare, din vazduh, din neaua,
De-amorul ei se prefacu in steaua.
Cazu din cer in tinda ei mareata,
Se prefacu in tanar luminos,
Si corpul lui sub haina ce se-ncreata
S-arata nalt, subtire, mladios.
Par negru-n vite lungi ridica fata,
Si ochi-albastri-nchis, intunecos,
Iar fata-i alba, slaba, zambitoare ­
Parea un demon ratacit din soare.
­ Ah! te iubesc, ii zise el, copila,
La glasul tau simt sufletu-mi ranit,
Din stea nascut, plec fruntea mea umila,
Cu ochii mei prind chipul tau slavit.
Nu vezi cum tremur de amor? ai mila!
In nemurirea mea de-as fi iubit ­
Iubit de tine ­ te-as purta: o floare
In dulci gradini, aproape langa soare.
N-ai vede iarna, toamna nu, nici vara,
Eterna primavar,-etern amor...
De ti-as inchide zarea ta cea clara
Cu-al meu sarut, o, scumpul meu odor,
Pan- ce sa mangai inima-mi amara
Culca-mi-as capul la al tau picior
Si te-as privi etern ca pe o steaua
Frumos copil, cu umerii de neaua.
­ O, geniu mandru, tu nu esti de mine,
De-a ta privire ochii mei ma dor,
Sangele meu s-ar stoarce chiar din vine,
Caci m-ar usca teribilu-ti amor!
 
 
 
 
 
 
 
 
Curand s-ar stinge viata mea, straine,
Cand tu m-ai duce-n ceruri langa sori,
Frumos esti tu, dar a ta nemurire
Fiintei trecatoare e pieire.
El o privi atunci cu ochii tinta:
In fata-i slaba ­ zambet dureros;
Se face stea si iarasi se avanta
In cerul nalt, in roiul luminos.
Acolo toata noaptea sta de panda,
Si prin fereasta el privea duios,
Cu o lumina dulce, trista-clara,
Sa vada umbra-i alba si usoara.
A doua zi el se facu o ploaie,
In tact cazanda, aromata lin,
Si din feresti perdelele le-ndoaie,
Burand prin tesaturile de in,
Patrunde iarasi in a ei odaie,
Preface-n tanar sufletu-i divin:
El sta frumos sub boltile ferestii,
Purtand in par cununa lui de trestii.
Blond e-azi si parul lui de aur moale
Pe umeri cade indoios, imflat;
Ca ceara-i palid... buza lui cu jale
Purta un zambet trist, nemangaiat.
El o priveste... sufletu-i s-aduna.
In ochiul lui albastru, bland si mat...
S-astfel cum sta mut inger din tarii
Parea un mort frumos cu ochii vii.
 
 
 
 
 
 
 
­ O, vin cu mine, scumpa,-n fundul mari.
Si in palate splendizi de cristal,
Cand vantu-a trece peste-a apei arii
Tu-i auzi cantarea lui pe val;
Ti-i inchina viata ta visarii,
Vei fi oceanului monarcul pal...
Ti-oi da palate de margean si profir,
Cu bolti lucrate numa-n aur d-Ofir.
­ Ca sa-mi ajungi nevrednica-mi iubire
Ai parasit al cerurilor cort,
Dar nu e chipul tau cel peste fire
Ce-n fundul sufletului meu il port.
O, geniul meu, mi-e frig l-a ta privire,
Eu palpit de viata ­ tu esti mort.
Cu nemurirea ta tu nu ma-nveti,
Acum ma arzi, acuma ma ingheti.
Nu... om sa fii, om trecator ca mine,
Cu slabiciunea sufletului nost,
Sa-ti inteleg tot sufletul din tine
Si bratul tau, de mi-a fi adapost,
Sa-l stiu ca-i slab, iubirea ca-l sustine,
La om e-un merit, ce la zei n-a fost.
De ma iubesti, sa-mi fii de sama mea,
Fa-mi dar de nunta nemurirea ta.
Intunecos si fara de speranta,
La ea priveste geniul in nimb ­
Isi simte inima legata-n lante,
In lantul lumei cei cu-o mie limbi.
­ Chiar nemurirea mea, chiar abondanta,
Puterii mele tu o cei in schimb.
Ei bine, da! Eu m-oi sui la cer,
Ca de la Domnul moartea mea s-o cer.
 
 
 
 
 
 
 
Da, moartea! Pentr-o clipa de iubire
D-eternitatea mea sa ma dizlege,
Sa vad in juru-mi anii in pieire,
Sa am in inima mea moartea rece,
Sa fiu ca spuma marii in sclipire,
Sa vad cum trec cu vremea, care trece...
O, mult cerusi, prea mult, ­ si totusi tie
Ti-nchin splendori, putere, vecinicie.
La cer se-nalta el pe bolta mare,
Cu-aripe lunge curatind seninul
Priveste-n jos castelul in splendoare,
L-apuca dorul inimei, suspinul.
­ Ah! ce-ai cerut, femeie trecatoare,
Femeie scumpa, ca sa-mi mangai chinul!
Deasupra lumei risipite-n soapte
El se-nalta ­ un curcubeu de noapte.
Precum o floare ar iesi din surii
Si mortii munti, din piatra lor uscata,
Astfel copila-nvioseaza murii,
Pe cand in bolta geamului s-arata
Copil al apei, cerului, padurii,
A lumii-ntregi mai dragalasa fata.
Ea asculta pe-al primaverii oaspat
In dimineata ce-i zambeste proaspat.
Imprastiata fulgereaza roua
In viorii, stralucitoare boabe,
Tarana-nvie-n primavara noua,
Racoare-i vantul ca miros de ape;
Parea c-ar fi plouat, desi nu ploua
Decat lumina, ce nu mai incape.
Cu gura, fata, ochii ei, ea rade
Privind in soare, ii clipea, i-nchide.
In dimineata clara ca oglinda
La porti s-arata tanarul Florin,
In jur de ziduri calul si-l colinda,
Isi simte inima inflata-n san;
Dar poarta-nchisa bratu-i sa-l tot prinda,
Ea nu se misca-n negrele-i tatani;
Ci el fereasta cum vazu crapata,
Arunca-n ea cu floarea fermecata.
Pe-atunci copila impletea cununa
Din flori de aur si de diamante;
Din carti o soata-a ei ii sta sa-i spuna
C-al ei noroc purtatu-i de un fante.
Cand floarea-i cazu-n poala ­ ea nebuna
O saruta, zvarlind pe celelante,
Si-o mirosi cu gur-abia deschisa,
Si ochii ei pluteau in mii de vise.
 
Ea alerga cu graba la fereasta,
Sa vada daca vantul nu-i aduce
Si alte flori, asa frumoase c-asta,
Dar de-ngaimare ochiul ei straluce
Si surazand ea rumeneste, casta,
Cand vede-un tanar langa poarta-n cruce,
Si el o vede si cu mandru glasu-i
El ii vorbi, oprindu-si calu-n pasu-i:
­ Ah! te-am vazut, mi te-am vazut in fine,
Copil cu ochi de-albastra-ntunecime,
Cu-a tale gene de-aur dulci si fine,
Cu-al tau suras de gingasa cruzime.
Ah, as muri de-atat noroc si bine,
Caci te-am vazut cum nu te-a vazut nime.
Nu stii ce-am suferit pan-a te-ajunge,
Copil frumos ca luna noptii lunge.
Ah, vin cu mine, vin-in a mea tara,
Casteluri am, gradini adanc-frumoase,
Sub pasul tau coroana-mi seculara
Mi-o pun ­ ma plec, sunt sclavul tau, frumoasa.
Am pietre scumpe in a mea comoara,
Mai multe decat tatu-ti are aur,
S-aur mai mult de cum argint el are,
S-a tale-s toate, scumpa, mandra floare!
 
 
 
 
 
Ea il privea cu ochiul plin de mila, ­
I-ar fi sorbit cuvantul de pe gura,
In fata lui ea nu-si mai face sila,
Un lesin parca inima i-o fura ­
Si trist priveste tanara copila
Cumplitii muri si porti... Din ochiu-i cura
Un fir senin de lacrimi; ea isi strange
Cu-a ei manute inima si plange.
El, cum o vede astfel in fereastra,
S-arunca ochiu-adanc si nobil-mare
Si drum el da la pasarea maiastra ­
Aripile-si intinde, vrand sa zboare,
Din ce in ce s-intinde-aripa-albastra,
Din ce in ce se face tot mai mare,
Incat doar din marimea unei vrabii
Ea semana acum unei corabii.
­ Copila mea, ii zise, nu te teme,
Pe multi am dus cu inimi doritoare,
Ca vantu-n fuga cu batrana vreme
Prin tari o mie peste sfanta mare ­
Nu vezi, Florin nici sti cum sa te cheme,
Atat de mult iubirea lui il doare,
De-aceea zvarle-n laturi ac si caer
Si sa te-ncrezi corabiei de aer.
Ea se sui pe-aripa,-ntinzand mana,
Ca si cand ar fi vrut ca sa se tie,
Si-ncet coboara pasarea straina
Pe-a lui Florin amabila sotie;
Pe cal ridica sarcina lui lina,
La pieptul lui ar vrea in veci s-o tie,
Se uita-n ochi-i, dand la calu-i pinten,
S-acesta vantului s-asterne sprinten.
In vremea asta zmeul se suise
La cer, cu aripile lungi intinse,
Culege-n cale-i blandele surase
A mii de stele, ce zburau ca ninse;
La tronul cel etern pe scari deschise
Stau mandre genii cu lumina-ncinse;
L-a Lui picioare in genunchi s-asterne
Si-ndreapta ruga-i milei cei eterne.
­ O, Adonai! al carui gand e lumea
Si pentru care toate sunt de fata,
Asculta-mi ruga, sterge al meu nume
Din a veciei carte mult mareata;
Desi te-adora stele, mari in spume,
Un univers cu vocea indrazneata,
Toate ce-au fost, ce sunt, ce-ti nasc in cale
N-ajung nici umbra maretiei tale.
Ce-ti pasa tie dac-a fi cu unul
In lume mai putin spre lauda ta,
Asculta-mi ruga, tu, Eternul, Bunul,
Si sfarma-n aschii vesnicia mea!
Pe-o muritoare eu iubesc, nebunul,
Si muritor voiesc a fi ca ea,
S-atata dor, durere simt in mine,
Incat nu pot s-o port si mor mai bine.
­ Tu-i pizmuiesti... si pizmuiesti aceea
Ce ei in lume numesc fericire.
Au nu ti-i mila cand privesti scanteea
Cum ca la soare e a ei pornire?
Astfel si ei isi aruncar-ideea,
Dorinta, pasul in nemarginire,
Dar cum scantei se sting, in drum, spre soare,
Astfel si omu-aspira, dara moare.
Ca ei sa fii? Sa vezi ca sub blesteme
De ura e-nfierat umanul nume,
Sa ai de semenul tau a te teme,
Sa fii ca spuma, fuga unei spume,
Sarmane inimi inchegate-n vreme,
Sarmane patimi aruncate-n lume
Si sa ma blestemi, sa ma-ntrebi: ce drept
Avui sa-ti pun o inima in piept?
Pe-o clipa-n mijlocul eternitatii
Sa deschizi ochii tai mareti si clari,
Sa masuri toate visele vietii,
Simtind incet cum iarasi redispari,
Sa pari un fir de colb in raza vietii,
Si in parerea-i pe-un moment sa pari,
Sa fii ca si cand n-ai fi... intre ieri
Si mani, o clipa... Oare stii ce-mi ceri?
 
 
 
 

 
 
 
Ce-i omul de a caruia iubire
Atarni lumina vietii tale-eterne?
O unda e, avand a undei fire,
Si in nimicuri zilele-si disterne.
Pamantul da tarie nalucirei,
Si umbra-i drumul gliei ce s-asterne
Sub pasul lui... Caci lutul in el creste,
Lutul il naste, lutul il primeste.
Si acest drum al pulberei, pieirei,
Ce ca pe-un plan l-am zugravit cu mana,
Nimic fiind, l-am inchinat murirei ­
In van s-acopara oprind ruina,
Nimic etern in tremurul sclipirei;
In van adun si-si gramadesc lumina
In carti si scrisuri, si in van s-acata
De vis etern sarmana lor viata...
Si tu ca ei voiesti a fi, demone,
Tu, care nici nu esti a mea faptura;
Tu, ce sfintesti a cerului colone
Cu glasul mandru de eterna gura...
Cuvant curat ce-ai existat, Eone,
Cand Universul era ceata sura...?
Sa-ti numeri anii dupa mersul lunei
Pentr-o femeie? Vezi iubirea unei:
Intr-adevar, n-adanca departare
Vazu calari pe fata cu Florin.
Odata-n evii ochiul lui cel mare,
Si sfant, s-adanc de lacrimi este plin,
Ce cad taind nemarginirea-n mare,
Margaritari frumosi si mari devin.
Incet batand din aripi, maiestos,
Geniul mandru se porneste-n jos.
Cu fata trista le privi in urma
Si-ntinde mana ca dup-orce-i dus.
In fundul lumei, unde apa scurma
Al marei san ­ acolo-o ar fi dus
Daca-l iubea... Acuma plansu-si curma:
,,Fiti fericiti ­ cu glasu-i stins a spus ­
Atat de fericiti cat viata toata
 
Un chin s-aveti: de-a nu muri deodata.
 
 
 
 
Photo by Paul Koudounaris
 
 
 
Sa aveti pofta de cultura!
 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu