Gustave Caillebotte, Still Life with
Oysters, 1881 natura moarta cu stridii
"Desfaci stridia in
momentul in care maninci. Asigura-te daca-i vie, cercetandu-i reflexele. Ii
atingi lamelele; daca-i vie, stridia se stringe. Desfa-o delicat de pe scoica,
du-o imediat la gura – fara nici un sos – si c-o muscatura sfarim-o. Sucul ei
iti inunda gura. Il savurezi, apoi il sorbi, terminind pe urma masticatia si
inghitind molusca. Ia o gura de vin alb sec, maninca o bucatica de paine alba
sau neagra – cu unt sau fara – pentru a da posibilitate limbii sa aprecieze
gustul stridiei urmatoare."
Mihai Sevastos
Anton Pavlivici Cehov a
murit prematur de tuberculoza intr-o statiune balneara din Germania sub
privirea doctorului sau curant si a frumoasei sale sotii, Olga Knipper, actrita
de prima linie a Teatrului de Arta din Moscova.
Simtind
ca se apropie clipa marii treceri, la ora trei din noapte, doctorul a cerut sa
fie adusa o sticla de sampanie: „Cehov a luat paharul care i se oferea si,
intorcandu-se spre Olga, i-a spus cu un zambet amar: “De mult n-am mai baut
sampanie!“. Si-a golit paharul si s-a intors pe partea stanga.
Dupa cateva clipe nu mai respira. Trecuse din viata in moarte cu simplitatea-i
obisnuita. Era 2 iulie 1904. Pendula arata ora trei.“, continua Troyat: „Ziua a
venit cu ciripit de pasarele si freamat de frunze. Olga, fascinata, nu-si putea
lua ochii de la sotul ei... “nu se auzea nici o voce”, va scrie ea, ”lipsea
agitatia vietii zilnice, nu era decat frumusetea, pacea si maretia mortii.”
Cehov a fost transportat la Moscova sa dragă, într‑un vagon de culoare verzuie pe uşa căruia scria "Transport stridii". La vederea lui, Gorki "s‑a sufocat de mînie". Autorul «Azilului de noapte » avea să‑i scrie soţiei: "Mi se strînge inima şi sînt gata să urlu, să plîng, să mă bat de indignare şi de furie. Lui i‑ar fi fost totuna dacă ar fi fost transportat într‑un coş cu rufe murdare, dar nouă, societăţii ruse nu‑i pot ierta acest vagon cu inscripţia ‘’Transport stridii".
Cehov a fost transportat la Moscova sa dragă, într‑un vagon de culoare verzuie pe uşa căruia scria "Transport stridii". La vederea lui, Gorki "s‑a sufocat de mînie". Autorul «Azilului de noapte » avea să‑i scrie soţiei: "Mi se strînge inima şi sînt gata să urlu, să plîng, să mă bat de indignare şi de furie. Lui i‑ar fi fost totuna dacă ar fi fost transportat într‑un coş cu rufe murdare, dar nouă, societăţii ruse nu‑i pot ierta acest vagon cu inscripţia ‘’Transport stridii".
ACASA (fragment)
…A
doua zi Vera se plimba mult pe linga casa. Parcul era batrin, urit si
paraginit, fara poteci, asezat fara rost, in panta – si, dupa cum se vedea, era
socotit cu totul de prisos. Misunau in iarba sumedenie de serpi de casa. Pupeze
zburau pe sub copaci si tipau u-utu-tut, ca si cum ar fi vrut sa aminteasca
oamenilor ceva. Jos curgea un riu, cu
malurile napadite de stuf crescut inalt, iar dincolo de riu, cam la o jumatate
de versta de mal era satul. Din parc vera iesi in cimp si, privind in
departari, se gindea la noua viata ce-o va trai acasa la ea si incerca mereu
sa-si inchipuie ce-o asteapta aici. Aceste zari fara capat, aceasta pace
desavirsita a stepei ii spuneau ca fericirea este aproape si poate ca o poseda
chiar; mii de oameni ar fi spus; ce fericire e sa fii tinara, sanatoasa, culta,
sa traiesti la mosia ta proprie! Dar in acelasi timp stepa infinita, monotona,
fara un singur suflet viu, o inspaiminta si in unele momente isi dadea limpede
seama ca acest monstru verde si calm ii va inghiti viata, o va transforma
intr-o nulitate.
Gustave
Caillebotte - Nud pe divan, 1880
Ea
e tinara, frumoasa si-i place viata; a invatat la pension si cunoaste trei
limbi, a citit mult, a calatorit cu tata lei – e cu putinta oare ca toate
acestea sa la fi facut degeaba, pentru ca in cele din urma sa se ingroape la o
mosie in plina stepa? Zi de zi sa nu aiba altceva de facut decit sa se vinture
din gradina in cimp si din cimp in gradina, apoi sa stea acasa si sa asculte
cum respira bunicul?(...) Bunicul statea tot timpul nemiscat in fotoliu si
intindea pasente sau dormita. Si la prinz, si seara, minca peste masura de
mult; i se dadeau mincarurile gatite in acea zi, si cele ramasa din ajun, si
pateul strins de duminica, si din carnea sarata, gatita pentru muncitori;
infuleca totul cu lacomie, si fiecare masa o impresiona pe vera atit de mult,
incit in zilile cind vedea pe drum o turma de oi sau cind taranii aduceau faina
de la moara, ei ii trecea indata prin » toate o sa le manince
bunicul ». de obicei el tacea, preocupat fie de mincare, fie de pasenta,
dar citeodata, la masa, dind cu ochii de Vera, ii zimbea induiosat si spunea
dragastos:
-
Atita nepoata am! Verocika mea! Si in
ochi ii sclipea atunci lacrimi, apoi deodata, fata i se facea rosie ca focul,
gitul i se umfla si, incruntindu-se furios la servitoare, batea cu bastonul in
podele:
- De ce nu s-a dat hrean la masa?...
PECENEGUL
(fragment)
…
Casa era din doua parti: intr-una se afla sala cu dormitorul batrinului Jmuhin
alaturi – doua camere lipsite de aer, cu plafonul jos si invadate de muste si
viespi; in cealalta parte a casei era bucataria, in care se gatea, se spalau
rufe si se punea masa pentru lucratori, tot aici, sub lavite, stateau pe oua
giste si curci, si tot in bucataria aceasta erau paturile in care dormeau
Liubiv Osipovna si cei doi baieti. Mobila din sala era nevopsita, cioplita la
repezeala de vreun timplar; pe pereti atirnau pusti, tolbe de vinatoare,
biciusti, si toate aceste lucruri vechi si de prisos erau acoperite de rugina
si pareau cenusii din pricina prafului. Pe pereti nici un tablou, doar intr-un
colt o scindura mica, neagra, care fusese cindva icoana.
O femeie tinara, ucraineanca, se vade, puse
masa si servi sunca, apoi bors. Oaspetele nu voia sa bea vodca si se multumi cu
paine si castraveti.
– Dar sunculita nu luati? – intreba Jmuhin.
– Multumesc, nu iau, raspunse oaspetele. Eu de
obicei nu maninc carne.
–
Da’de ce?
–
Sint vegetarian. Sa omori animale este impotriva principiilor mele.
Jmuhin se gindi putin, apoi rosti incet,
oftind : - Da… Asa… Am cunoscut si eu in oras pe unul care nu manca deloc
carne. A iesit acuma o asemenea credinta. Las’sa iasa, e bine. Doar n-o sa macelarim
si n-o sa impuscam tot timpul, stiti, trebuie sa ne linistim, la urma urmei, sa
le dam pace si jivinilor. E pacat sa omori, pacat, ce sa zic. Se intimpla
citeodata sa tragi intr-un iepure, il nimeresti, uite, in picior, si el tipa ca
un copil. Il doare si pe el pe semne.
– Desigur ca-l doare. Animalele sufera si ele
intocmai ca oamenii.
– Asta asa e, adeveri
Jmuhin. Eu inteleg toate astea foarte bine, urma el pe ginduri, numai ca,
stiti, nu pot intelege un lucru: daca presupunem ca nici un om n-are sa mai
manince carne, ce-o sa faca atunci toate vietatile domestice, bunaoara,
gainile, gistele
Gustave
Caillebotte. Still Life, Display of Chickens and Game Birds?
– Gainile si gistele pot trai libere ca si cele salbatice.
– Ca si celelalte animale, adica vor fi si ei liberi.
– Asa. Da… Dar, dati-mi voie, daca nu-i tai, se inmultesc, stiti, si atunci adio gradini de zarzavat si lunci inflorite. Ca porcul, daca-i dai drumul slobod si nu te uiti dupa el, strica tot intr-o singura zi. Porcul isi baga ritul pretutindeni, ca nu degeaba i se zice porc…
AGRISUL
(fragment)
Seara,
cind beam ceai, bucatareasa a pus pe o masa o farfurie plina de agrise. Nu erau
agrise cumparate, ci culese din gradina, era prima recolta a tufelor
plantate. Nikolai Ivanici a ris fericit, si citeva clipe a privit agrisele,
fara sa spuna nimic, cu lacrimi in ochi, nici nu putea vorbi de emotie. Apoi a
luat in gura o boaba, s-a uitat la mine triumfator, ca un copil care, in
sfirsit, a capatat jucaria mult dorita, si a zis :
-
O bunatate !
Minca lacom si repeta
intruna :
-
O bunatate ! Ia gusta si tu !
Agrisele
erau acre si-ti faceau gura punga, dar, dupa cum a spus Puskin : Decit
meschin de adevaruri, mai buna-i amagirea ce ne-nalta. In fata mea vedeam un om
cu adevarat fericit, care isi implinise visul: un om care a obtinut ceea
ce-si dorise si era multumit de soarta lui si de sine insusi. Ori de cite ori
ma purtasem cu gindul la fericirea umana, ma invaluia o unda de amaraciune, dar
atunci, in fata acestui om fericit, m-a cuprins fara veste un val de dezgust,
asemanator cu disperarea.
Gustave
Caillebotte - Luncheon 1876
Mai
cu seama, mi-a venit greu noaptea. Mi se facuse patul in
camera invecinata cu dormitorul fratelui meu si-l auxzam cum nu poate dormi,
cum se scoala mereu din pat, se apropie de farfuria cu agrise si ia cite o
boaba. Si totusi, cit de multi oameni multumiti si fericiti ca el sint pe lume !
- ma gindeam eu. Ce forta covirsitoare sint ei! Priviti putin
viata: nerusinarea si trindavia celor puternici, lipsa de cultura si
indobitocirea celor slabi; peste tot saracie de nedescris, betie, minciuna,
ipocrizie… cu toate acestea, in toate casele si pe strazi domnesc linistea si
pacea ; din cincizeci de mii de locuitori ai orasului nu se gaseste unul
care sa ridice glasul, sa se revolte. Ii vedem pe cei care se duc zilnic la
piata dupa cumparaturi; ziua maninca, noaptea dorm; vorbesc vrute
si nevrute, se insoara, imbatrinesc si isi duc cu smerenie mortii la cimitir ;
dar nu-i vedem, nu-i auzim pe cei care sufera, si toate nedreptatile si
grozaviile vietii se petrec undeva in culise. Peste tot e liniste si pace, si
nu protesteaza decit statistica muta : atitia au inebunit, au fost baute
atitea vedre, atitia copii au murit din cauza subalimentatiei…Probabil ca
rinduiala aceasta este necesara, probabil ca putinii fericiti se simt bine
tocmai pentru ca multimile de oropsiti isi duc crucea in tacere, si fara
tacerea lor, fericirea celorlalti
n-ar fi cu putinta. Este
o hipnoza generala. Ar trebui ca dupa usa fiecarui om multumit,
fericit, sa stea cineva cu un ciocan sis a-l ciocaneasca tot timpul, amintindu-i
astfel ca, oricit ar fi el de fericit, mai devreme sau mai tirziu viata ii va
arata ghearele si se va intimpla o nenorocire – boala, saracie, pierderi – si atunci
nimeni nu-l va vedea si nu-l va auzi, asa cum nici el astazi nu vede si nu aude
pe alti. Dar nu se iveste acel cineva cu ciocanul si, astfel, fericitii vietii
traiesc, micile griji de toate zilele ii ating in treacat, asa cum atinge
vintul frunza unui plop, si totu-i cum nu se poate mai bine.
'In noaptea aceea am inteles ca si eu fusesem unul dintre acei multumiti si fericiti, urma Ivan Ivanici ridicindu-se.
Si eu
invatam pe altii, la mese si la
vinatori, cum trebuie sa traiasca, sa creada si sa conduca omenirea. Si eu
spuneam ca invatatura aduce lumina, ca este absolut necesar sa te instruiesti,
dar ca oamenilor simpli le e destul deocamdata sa stie sa scrie si sa citeasca.
Libertatea este un bun, cuvintam eu, fara de care nu se poate trai, cum nu se
poate trai fara aer, totusi trebuie sa mai asteptam ! Da, spuneam toate
acestea, dar acum intreb : pentru ce sa mai asteptam ? – si Ivan
Ivanici privi tinta la Burkin. Pentru ce sa mai asteptam, va intreb ? In
numele caror consideratii ? Aud spunindu-se ca nu se poate face totul
dintr-o data, ca fiecare idee se transpune in viata treptat, la timpul ei. Dar cine
sint cei care vorbesc astfel ? Ce-mi dovedeste ca au dreptate ? Ei
motiveaza totul prin rinduiala fireasca a lucrurilor, prin legea evolutiei
fenomenelor, dar ce lege, ce rinduiala poate fi in faptul ca eu, un om viu,
care gindesc, ma aflu, iata, pe marginea unui sant si astept pina ce vegetatia
sau sedimentele il vor umple, cind imi dau seama ca as putea sa sar peste el,
sau sa-mi intocmesc un pod. Si, repet o data, inca o data, pentru ce sa astepti ?
Sa astepti, cind nu mai ai putere sa traiesti, dar sa traiesti trebuie, si vrei
atit de mult sa traiesti !
Am plecat a doua zi dis-de-dimineata de la fratele meu, si de atunci orasul mi-a devenit de nesuferit.
Ma coplesesc linistea
si pacea si mi-e teama sa privesc spre ferestre, caci pentru mine nu exista azi
priveliste mai trista decit o familie fericita, stind in jurul unei mese si
bind ceai...
Traducere de: Alice Gabrielescu si Tatiana Panaitescu
Louis Le Nain – Familia fericita.1642
Sa aveti pofta de cultura!
Comentarii
Trimiteți un comentariu