Masa taranilor

Louis Le Nain - Masa ţăranilor, 1642

 

Un tablou care reprezinta o scena de interior, scaldata intr-o lumina aproape uniforma, ce accentueaza gravitatea acelor priviri triste, dar pline de demnitate.

Louis Le Nain a facut parte din "familia pictorilor francezi ce ii cuprindea Antoine, Louis et Mathieu", el fiind cel mai important.

In 1648, ei s-au instalat la Paris si s-au numarat printre membrii Academiei regale de pictura si sculptura.

Louis ne-a lasat reprezentari solemne si misterioase ale saracilor Frantei rurale.

 

 

Peasant Interior

Personajele nu sunt niciodata grotesti sau sa para a fi ridiculizate. Totusi, persista unele intrebari, referitor la apartenenta lor la o clasa sociala sau alta si anume daca unii dintre presupusii ‘‘tarani’’ erau cu adevarat din mediu rural, deoarece multe dintre acestea par a fi simpli burghezi care-si petrec timpul liber la tara. Alegerea subiectelor era destul de neobisnuita pentru acea vreme: parizienii erau preocupati de alegorii mitologice, precum si de ’’faptele eroice’’ ale regelui, in timp ce fratii Le Nain se dedicau, in primul rind, acestor subiecte ale vietii modeste.

 

 

Familie de tarani, 1642

 

Pe cimpuri, ca si-n jurul mesei, cu fata de masa mototolita, in plina zi, sau in amurgul care lupta cu reflexele focului din camin, taranii lui Louis sunt rezervati, cu gesturi putine, constienti de conditia lor.

 

 

Fou Figures At Table, 1630

Picturile lui Louis Le Nain si-au facut aparitia pe peretii Louvrului in 1848, gratie efortului criticului de arta, Champfleury. Calitatea ‘’naiva’’ a acestor lucrari – cu personaje in posturi statice, compozitii ‘’stingace’’ si subiecte din mediu rural – au exercitat o influenta asupra multor artisti din secolul al
19-lea, in special asupra lui Gustave Courbet.

 

Etienne Carjat, ‘Portrait of Courbet’, 1861, Musée d'Orsay, Paris

Gustave Courbet - face parte din miscarea artistica de tip realist, miscare al careia a fost, totodata, si conducator in secolul al XIX-lea. Pictorul Gustave Courbet era un activist politic convins, fiind implicat in activitatile de natura politica din vremurile sale, fiind si ales pentru a conduce comuna din Paris in anul 1871. Acest pictor s-a nascut in perioada in care Franta trecea prin ape deosebit de tulburi, mai ales ca a avut loc intoarcerea la tron a dinastiei Bourbonilor, chiar dupa ce a cazut Napoleon. In aceeasi perioada a avut loc si revolutia din 1830, apoi cea din 1848, cand se instaureaza a doua republica, apoi al doilea imperiu si asa mai departe. Desi era un republican convins, Courbet nu este deloc legat de vreun regim politic anume din Franta secolului XIX, fiind adeptul, asa cum el insusi afirma, al „regimului libertatii”.

 

  

 

O Dupa-Amiaza la Ornansè 1849

Acest tabloul a fost achizitionat de catre statul francez, achizitie care vine odata cu faima pictorului si cu o medalie pentru acesta.

Si acum dupa atita documentare, imi pun si eu o intrebare, care tine doar de pofta  - Oare ce mancau acesti oameni?

 

Giveci macelaresc

Mâncãricã de zahana si de varã-toamnã, s-a nãscut probabil lângã ospãtãria murdarã a unei piete si a unui obor de tãiere a animalelor.

Carnea, mai toatã, e „cãzãturã“ si mãruntaie, adicã, ce mai, rãmãsite pe care nu le cumpãrã nici slujbasii, darmite boierii (e interesant cã multe din marile retete românesti – si nu numai, dacã ati umblat prin lume – provin din mãcelãrii si cherhanale, din birturi populare, unde se gãtea tot ce rãmânea, tot ce nu se vânduse dupã o zi de negot).

Si ar fi poate amuzant sã ne imaginãm ucenicul obosit si flãmând, trimis de mesterul casap sãtul de carne si numai carne, sã caute prin piatã – într-o searã de august – sã adune de pe tarabe ce o gãsi si

i-or da oltenii.

Sunt tot felul de verzituri pe lângã cobilite, e o varã bogatã, preturile sunt mici, asa cã un fel de mizerie vegetalã suculentã si perfect recuperabilã dar fãrã valoare zace abandonatã, rostogolitã în rigole.

Tot ce au dat deoparte servitoarele unguroaice mânate de doamna sã facã piata, mai ales rãscopturile putin înmuiate, rosii, vinete, dovlecei, ardei – cele ce fac deliciul fierturilor – ajung în ceaunul afumat si unsuros al mãcelãriei, lângã zecile de „cãzãturi“, de bucãtele de carne si mai grase si mai slabe, rãmase din tãieturi prea largi sau prea hapsâne.

Fierbe o noapte, vegheat de ucenicul somnoros, chinuit, sub primejdie de moarte, sã primeneascã covãtile si podele sângerate, sã curete cu sare butucii, sã ascute pânã sclipesc bãrditele si cutitele.

Vin dis-de-dimineatã nebunii orasului, artisti beti si beizadele zãpãcite, dandys firoscosi si cheflii din lumea bunã, podãrese si curve de lux, se înghesuie sã mãnânce, cu prostimea laolaltã, o lucrare mãiastrã si sã o facã, iatã, celebrã...

 

• 250 g piept de vitã

• 150 g piept de porc

• 250 g momite vitel

• 250 g mãduvioare

• 250 g gât berbecut (sau alte „cãzãturi“ de la aceste animale)

• 200 g mãduvã de os mare

• 150 g unturã de la rinichi

• 600 g cartofi

• 400 g morcovi

• 1 telinã

• 1 conopidã mijlocie

• 1 vânãtã potrivitã

• 1 varzã micã

• 2 dovlecei

• 5 ardei grasi

• 2 fire praz

• 1 gulioarã

• 2 cepe mari

• 300 ml bulion rosii

• 500 g fasole verde

• 500 g mazãre verde

• sare, piper, dupã gust

• 1 kg rosii

• 250 ml vin alb

• câte 1 legãturã frunze telinã, mãrar, pãtrunjel

 

Se pun la fiert fasolea verde si mazãrea. 

Carnea; momitele si mãduvioarele se taie îmbucãturi mari si se sãreazã, pipereazã.

Se toacã mãrunt verdeata.

Se încinge untura într-o tigaie mare, de neam prost, cum se zice, si se rumeneste usor carnea (acoperitã, sã se si înmoaie).

Gulioara, cartofii, morcovii, telina, prazul, ceapa se curãtã. 

Se taie bucãti de-o gurã ,cartofii, morcovii, telina, prazul, conopida, vânãta, varza, dovleceii, ardeii, gulioarele.

Se toacã mãrunt ceapa. 

Se scoate carnea într-un vas, se acoperã. 

Se pun la cãlit, în aceeasi unturã, vegetalele: cartofii, morcovii, telina, prazul, conopida, vânãta, varza, dovleceii, ardeii grasi, gulioara cam un sfert de orã, sã ia gust.

Se scoate zarzavatul, se dã deoparte, se mai toarnã unturã. 

Se pune ceapa la cãlit; când s-a îngãlbenit se stinge cu bulion de rosii si se potriveste de sare si piper pentru toatã mâncarea. 

Se amestecã fasolea si mazãrea fierte cu restul de legume. 

Ceaunul primeste mai întâi, frumos asezate, o jumãtate din legume.

Acum se asazã carnea, momitele si mãduvioarele, presãrate cu bucãti de mãduvã grasã. 

Se acoperã cu restul de legume, se toarnã ceapa cu sosul de rosii. 

Se presarã verdeata tocatã. 

Se asterne un capac de jumãtãti de rosii, asezate cu miezul în jos. 

Se dã pe plitã, sã clocoteascã o datã, apoi se lasã – în cuptorul cu foc mic – spre douã ore.

Mâncarea trebuie sã scadã bine de tot, dar n-are voie sã se ardã nici pe dedesupt nici pe deasupra (de aia e asa de grasã) deci trebuie vegheat si strunit focul. 

Când mai e un pic mai mult de sfert de orã pânã-i ghiveciul gata, se pune vinul la-ncãlzit câteva minute, apoi se toarnã peste lucrare, fãcând-o capodoperã.

Taine

O modernizare obligatorie a fãcut, în timp, ca untura mãcelarului sã fie înlocuitã cu untdelemnul mãslinarului (pentru cine-si permite), a eliminat mãduva, ba chiar si toatã carnea grasã, lãsând ceaunului numai cãrnita macrã. De ce nu?

Vasele de Jena si cu teflon fac sã scadã mâncarea fãrã sã se ardã, asa cã nu mai e mare nevoie de asa multã grãsime. Mai mult, unii au ajuns sã degreseze la sfârsit toatã chestia, pentru a o face si mai digerabilã.

Oare ce beau ei, craii, tolãniti pe butucii lustruiti din fata crâsmei, cu coatele îngropate în scândurile groase ale mesei, înfulecând fapta deasã a casapului, înmuind în sos bucãti de pâine neagrã? Ce le turna, pe doi bani buni, stãpânul locului, în cãnile de lut? Un Roze de Mehedinti, pentru cã sigur suntem în sud – ghiveciul a vorbit ! – deci un vinulet acid si onest ar putea fi la locul lui? Un Berbecel de Greaca? Un Parmac de Cãlãrasi? Toate sunt întru câtva istorie, pentru cã cineva le-a abandonat, nu demult, într-un cimitir discret si depãrtat al vinurilor românesti, gospodãriile tãrãnesti de pe malul Dunãrii (dar nu numai!).

Vite vechi, unicate mondiale, dupã o viatã înfloritoare de sute si sute de ani, abia mai pâlpâie amortit pe lângã garduri mãrunte în toatã România. Cineva a decretat, lua-l-ar dracu în Sahara, cã gata, deajuns cu diversitatea, cu nuantele, cu originalitatea! Gata cu exprimãrile minore, chiar dacã unice! De acum încolo vom mânca toti doar caviar si foie-gras si vom bea toti doar marile Bordeaux-uri! Nu v-apuca deja greata? Gata cu fetele drãgute despre care sã poti spune „o iubesc cã are ochi frumosi, gura micã, glezna finã, fundul sus etc.“ Vom clona trei manechine perfecte, asa cã douã milioane de români se vor culca cu Cindy Crawford, douã cu Brigitte Bardot iar restul, cei care preferã inteligenta, cu Marie Curie. Nu vapucã isteria?

              Din cartea: ’’Bucate, vinuri si obiceiuri romanesti’’ de Radu Anton Roman

 

 

Gustave Courbet - Disperatul, 1841

 

Celebra pictură "Originea lumii" expusa in prezent la Muzeul Orsay în Paris, pictata de Gustave Courbet în 1866 în manieră naturalistă şi care ilustrează un nud de femeie, i-a determinat pe cei de la Facebook să o interzică în reţeaua de socializare şi să suspende conturile celor care au postat-o.

"Nu pictez pentru a face arta pentru arta, ci pentru a obtine independenta intelectuala" - acestea sunt cuvintele lui Gustave Courbet.

 

Natura moarta cu fructe, 1871 – 72

Sa aveti pofta de cultura!