Dă-dămult, mai dă-dămult

 

Dă-dămult, mai dă-dămult stăpânea o împărăție fără margini Barlaboi-împărat, ce-i mai zicea și Ciungumpărat...
— Dă ce-i mai zicea și Ciungu-mpărat?...
— Iac-așa! Îi mai zicea de pe când era tinerel și Ciungu-mpărat, fiindcă mai târziu era să-și piarză o mână... în război...
— Bietul împărat Barlaboi!...

 

 

Și era și însurat Barlaboi-mpărat. Avea nevastă, și cu ea o fată. Altceva niciodată. N-avea noroc... băiat... de loc.

...Lucrau femeile toată ziulica, toată nopticica: țeseau, îmblăteau, înălbeau, depănau, torceau, dregeau, cârpeau, însăilau, coseau, tigheleau, tot așa și iar așa, ș-una ș-alta zor zoreau: ba din ac, ba din undrea, mama-mpungea, fata trăgea.

Împărăteasa, părul ca cerneala... Fata, ca cânepa.

 

 

...La fără cinsprece zile al cinsprecelea an, la același ceas taman-taman, Ciungu-mpărat cu amândouă mâinile a plecat.

A plecat Barlaboi, la război, să se bată-n duel cu Stacojiu-voievod, ce-i mai zicea și Sontic-vodă până nu-l făcuse mă-sa.
— De ce-i mai zicea și Sontâc-vodă până nu-l făcuse mă-sa?
— Iac-așa!... Îi mai zicea Sontâc-vodă până să nu fi cunoscut tat-so pe mă-sa, pentru că atunci când o fi Stacojiu om dă peste cinzeci de ani o să se provoace la duel și adversarul o să-i taie piciorul de la genuchi mai sus...
— În duel?... Vai de el!

 

 

*

...Femeile...
— A plecat, mamă?
— A plecat, mamă.
— De ce, mămucă?
— De! De ce mămucă.
— Bine, maică!
— Bine, maică.

Iar zoreau.
— Și războiul cât ține?
— Cât o ține.
— Și-mpăratul când vine?
— Când vine!
— Când vine!
— Biine...
— Biine.

Și iar zoreau...

*

 

 

— Hai și noi, mamă, zicea împărăteasa.
— Unde, mamă? întreba fata împărătesei.
— La război.
— Cum, mamă?
— Cum a mers și tat-to, mamă.
— Călare?
— Nu, mamă, pe jos. Numa bărbații merg călare; hei!

Altfel sunt ei; noi suntem femei.
— Ce să facem acolo, mamă?
— Ce-om putea, mamă.
— Bine, mamă, tata, Barlaboi, ca Barlaboi; dar și noi?
— Și noi.
— Să ne batem și noi, mamă, la război?
— Nu, mamă: la război, țesem noi!

*

 

 

Sfâr! suveica, sfâr! sfâr! sfâr!

Și cățelul, fidelul, mâr și mâr.
— De ce mârâie Lăbuș, mamă?
— Că nu s-ajunge, mamă.
— Cu ce să s-ajungă?
— Cu laba.
— Și cu mai ce?
— Cu botul.
— Unde să s-ajungă, mamă?
— Unde s-a ascuns purecele, mamă.
— Unde s-a ascuns?
— Unde nu-l ajunge.
— De ce să-l ajungă?
— Ca să se scarpine.
— De ce să se scarpine?
— Că-l mănâncă.
— Adică cum?
— Asta nu trebuie să știe copiii până nu i-o mânca și pe ei.
— Atunci, o să se scarpine și ei, mamă?
— Și ei, mamă.
— Da dacă nu-l ajunge, maică?
— Rabdă, maică.
— Supără, mămucă?
— Hehehei!

Și pe urmă, mama o lua în brațe, o săruta și o strângea tare, mai tare, foarte tare, mai tare decât putea.

*

 

 

...Cald. Căldură mare. Cuptor. Zăbușeală, nădușeală, toropeală, topeală.

...Drăgan!... un gâligan de țigan! Un balaur cât un taur... Și purcar și murdar!... leneș, puturos... Măgar! Găsește un baboi în noroi.
— Să-l duc la halde mama... Ce mai ciorbă, iu, iu, iuu! Dar ce se pomenește? Acel pește, după ce zvâcnește, și vorbește:
— Dragane, gâligane, țigane, nu mă face ciorbă.
— Hatunci, rasol.
— Nici rasol.
— Hatunci, humplut.
— Nici umplut.
— Hatunci, iachnie!
— Nici iachnie.
— Hatunci, plachie.
— Nici plachie.
— La cuptor.
— Nu.
— La tigaie.
— Nici.
— Pă spuza, mă!
— Nici pă spuza, mă!
— Hatunci, cum, mă?
— Să-mi dai drumul, balaure!
— Haoleu! păi cum rămân eu?
— Eu sunt norocul tău... Dă-mi drumu-n iazu-mpărătesc, și nu voi fi ingrat cu tine.
— Hatunci dacă nu vei hi hingrat, hai să te emancipez!

L-a emancipat... I-a redat-o... — libertatea.

 

 

*

...Cald. Căldură. Cuptor. Zăbușeală. Nădușeală. Piroteală. Toropeală. Topeală. Tâmpeală.

...Femeile... iar ele! Tot ele!... Femeile...
— Vreau să mă scald, mamă.
— Scaldă-te, mamă.

La iaz. Bâldâbâc! O dată la fund. Iar dasupra. Iar bâldâbâc! Iar dasupra... Iar bâldâbâc! iar dasupra. Iar bâldâbâc... La fund... Deasupra.
— Mamă! am înghițit ceva, mamă!
— Ai înghițit apă, mamă.
— Nu! Apa e mai subțire, mamă.
— Atunci, ce, mamă?
— Altceva, mamă.
— Ce, mamă?
— Nu știu; unsuros, mamă.
— Unsuros?
— Unsuros ș-alunecos... Și-a scăpat pe gât în jos! Să știi, mamă, c-a fost vreun baboi.
— Da, mamă!
— Vai de noi!
— Haide de te hodinește, puiul mamei!
— Haide să mă hodinesc, mama puiului!

*

...O lună...
— Mi-e greață, mamă.
— Baboiul, mamă. ...trei luni...
— Crește, mămucă.
— Baboiul, mămucă.

Cinci
— Mișcă, mamițo.
— Baboiul, mamițo.

Nouă...
— Aoleu, doare, mamițico. Baboiul, mamițico!

 

 

*

S-a făcut baboiul broască.
La trei luni vorbea trei limbi.
La un an și jumătate, broasca din baboi cânta din cimpoi.

*

Vine! vine! vine!
Cine vine?
Împăratul vine! Barlaboi vine.
Vine Barlaboi. Dă la război.
În sfârșit, s-a isprăvit. Adversarul l-a ciuntit; dar și el, la duel, l-a betegit; mâna i-a luat-o, laba i-a luat-o, cu paloșul din dă sus dă genunchi i-a retezat-o.

Oaste. Oaste. Oaste — nebiruită, nepilduită, nemiluită. Piotă, liotă, pedestrime, călărime, arcași, trâmbițași, buciumaș i, toboșari, stegari... Din pricina tunului, care pe atunci nu se știa, artilerie de loc nu era.

 

 

*

A descălecat Barlaboi-împărat, pe împărăteasa a sărutat:
— Unde-i copila tatei?
— Cam bolnăviaoră.
— Ce are?
— Din mâncare!
— Ce-a mâncat? întreabă Barlaboi.
— Mai nimic: un broscoi.
— S-o văz!
— Nu se poate.
— Voi.

Un picior în ușă.
Ușa de perete.
Mititelul cântă duios din cimpoi.
— De unde acest broscoi? strigă Barlaboi.
— Dintr-un baboi.
— Al cui acest broscoi de baboi?
— A nost.
— Anost.
— Cu ce rost? Aici altă drăcie a fost.

Coiful strălucios și oglindos și-a scos și fără cap, mânios l-a trântit jos.

Și ciunta-n sus a ridicat, grozav a amenințat și foarte tulburat a zbierat:
— Bine! bine! Nu zic: se-ntâmplă uneori copil din flori! Dar din pește, doamne ferește! nu se pomenește. Împărăteasa a leșinat. Barlaboi, făcând spume la gură de-i curgeau pe barbă, a ordonat:
— Să vie Hârca roaba, baragladina, harapoaica, vrăjitoarea, la palat!

 

 

*

Vine roaba-ndat!
— Cu ghiocul ori cu bobii să-mi dai, să-mi ghicești, că te tai! a urlat Barlaboi. Al cui? Al cui? Al cui a fost acel baboi, din care a ieșit acest anost broscoi, care cutează când venim noi, noi Barlaboi, triumfător de la război, să facă aicea tărăboi, cântând ca un iaurgiu pavlichean de la Cioplea, din cimpoi?
— Hapoi...
— Hapoi! nici un hapoi.
— Să lăsăm pă mâine joi.
— Nu! Acuma, miercuri, voi.

*

Dă baba-n bobi. Și dă și dă, și-i învârtește, șoptește, dăscălește, îi descântă, îi vrăjește.
— Patruzeci de bobi, bine știți, bine-mi ghiciți; de-o hi de deochi, din uitătură, ori din apucătură, pe știute, ori neștiute, pa văzute, ori nevăzute! de-o hi alb, de-o hi negru, ori pistriț, de-o hi balaoacheș, de-o hi oacheș ori plăviț, de-o hi mare, de-o hi mic, de-o hi uriaș, de-o hi pitic, de-o hi subțire ori frumos, de-o hi gros, urât și burtos! de-o hi nărod, de-o hi cu cap, ori nătot, ori harap! ori cuminte, ori buimac, hie turc, hie turleac, ori lunatic, palavatic și zănatic! de-o hi așa! aminterea ețeter.!... Pe urmă, pune fruntea la două dește și zice:
— Măria-ta, să aducă un hârdău, nou, da să nu hia de dogar, să hia de alt meșteșugar, măcar de croitor hor de cismar, ca tot meșteșugul își are și hicleșugul și beteșugul, un hârlău dă doaga dă stejar hor dă arțar, hor dă paltin, hor dă pluta, plin cu hapa nenceputa, dă soare nevăzuta, nici hierbinte nici rece, când o bei dă dor îți trece, încropita, potrivita, numa buna dă luat, cu sapun de împrumut, și un cheptene des, și unul mijlociu, și unul rar dă corn dă caprioară dă munte, care n-a cunoscut la sufletul ei caprior — și copilul hăsta din pește sa le pazească trebuiește, și sa horrdoni sa vie haicea toți cu toții și tineri și batrâni, și urâți și frumoși și curați și puturoși și sa treaca pa dinaintea lui, și la care i le-o da broscoiul, sa știi ca tot a hăluia a fost și baboiul.

 

 

*

Împărăteasa iar a leșinat.

*

Barlaboi-împărat a ordonat și toate s-au executat.

Întocmai s-a făcut: toți cu toții au trecut; au defilat și s-au închinat dinaintea copilului nevinovat; iar copilul nevinovat nimănui nimica nu i-a dat.

La urmă, iacă și Drăgan, janghinos, urduros, păduchios, de la nas până-n gură cu muci, la labe jeg, fără papuci.

Cum l-a văzut cimpoierul mititel, cu dragoste-a surâs la el; pe urmă a luat într-o mână hârdăul, într-alta săpunul, într-alta un pieptene, într-alta altul, în ailaltă p-ălălalt, și, sunând frumos din cimpoi, i le-a dat...

I le-a dat. Lu Drăgan.
Lu Drăgan i le-a dat.

 

*

Împărăteasa iar a leșinat.

*

Barlaboi, turbat, a urlat:
— Care nu e dogar dintre voi să facă din pădure un butoi, să băgăm în el pe fii-mea, pe țigan și pe broscoi, și să le dea drumul pe ape, nici unul să nu scape! Și care nu era dogar a dat să plece la pădure.

Dar Barlaboi a strigat:
— Nu! stați. Mai bine luați pe Drăgan, pe acest țigan... Du-te, balaure, și mârturisește-le, unde ai ascuns peștele.

 

 

*

L-au luat. Bătut. Torturat.

Bietul Drăgan! Bietul țigan! într-una zicea:
— Uite, mă! ce facui eu, măi neiculiță, sărac de maica mea!

Tortură!
— Uite, mă! ce facui eu, neiculiță?

Tortură!

Barlaboi vine și zice:
— A mărturisit?
— Nu vrea, măria-ta.
— Cum, nu vrea?
— Iac-așa!
— Ce facui eu, măi neiculiță, sărac de maica mea!?
— Dă-i mereu!
— Aoleu!
— Dă-i de tot.
— E netot.
— Ce facui eu, măi neiculiță? mă mir.
— Dă-i la mir.

*

În sfârșit, a mărturisit. A spus unde fusese ascuns baboiul.

Împăratul cu mâna care nu era ciuntă a apucat baboiul și l-a strâns să-i iasă sufletul.
— Să spintecați baboiul ăsta și să-l facem ciorbă! Să-l dăm diavoliței să-l mănânce!

Dar ce se pomenește? Acest pește, nu numai zvâcnește, și vorbește...
— Nu mă face, împărate, ciorbă.
— Atunci, rasol.
— Nici rasol.
— Atunci, umplut.
— Nici umplut.
— Atunci, iachnie.
— Nici iachnie.
— Atunci, plachie.
— Nici plachie.
— La cuptor.
— Nu.
— La tigaie.
— Nici.
— Pe spuză.
— Nici pe spuză.
— Atunci cum?
— Dă-mi drumul.
— Atunci cum rămâne cu răzbunarea mea?
— Dă-mi drumul! Eu sunt norocul împărăției tale.
— Cum?
— Cum? Iaca cum. Uită-te la țigan! privește pe Drăgan!

*

Când a privit împăratul, tatăl, desperatul, n-a mai văzut pe Drăgan, pe țigan, pe acel murdar nerod, a văzut un viteaz voivod, parcă rupt din soare din cap până-n picioare. Și de bucurie a ridicat ciunta lui și cu ea pe moalele capului l-a mângâiat pe voivodul încoifat, înarmat, înzălat, împlătoșat, împintenat.

 

 

*

Împărăteasa, care dormea în altă parte a palatului fără a ști nimica de toate astea, văzând cum se bucură soțul ei, Barlaboi-împărat, de bucuria lui iar a leșinat.

*

Și așa, toate cu bine s-au terminat.

Și s-a făcut nuntă mare, cum nu s-a pomenit dacindea..., vorbă veche și frumoasă, de noi ăștia de-acuma ne-nțeleasă, că unii zic dacindea, alții dacândeă, care cum îi place, c-așa la orice nuntă mare se face — să fie numa sănătate și pace.

*

Iar împăratul, de vesel ce era, nu mai știa ce făcea: barba vâlvoi la cap își aducea, și pletele ciuf în bărbiă și striga și râdea hahaha! Și stând pe tron, l-a pupat și a zis către nepoțel:
— Măi, broscoi! Dumnezeu te-a trimis între noi! cântă ceva frumos lui bunicî-tu-n cimpoi.

Și-a umflat bucile broscoiul, și le-a umflat și busumfalt, și a umplut cimpoiul țiplă, cât a răbdat, doar n-a crăpat, și a cântat:

„La moară la Ciorogârla,

Hop, zârna-zârna!

S-a-necat o fată-n gârlă,

Hop, zârna-zârna!

C-un baboi de pește-n gură.

Hop, zârna-zârna!" șcl.

*

S-a sculat încântat împăratul de pe tronu-i și l-a pupat, și a bătut cu ciunta în palma ailaltă și a zis:
— Bravos! bis!

*

Și eu încălecai pe șea, de trei ori m-am pus ș-așa ș-așa,
și am căzut de pe ea; și-n sfârșit, m-am pus pe ailaltă, să vă spun ce-a fost pățit o fată de-mpărat în baltă.

                                                                                                    Ion Luca Caragiale

 

 

Photo by Erwin Olaf

www.erwinolaf.com

 

 

Sa aveti pofta de cultura!