Mă întreb dacă am să scriu vreodată acea Carte de preparate în patru minute a lui Charles Arrowby ? Cele „patru minute" se referă desigur la timpul efectiv de preparare şi nu includ timpul, necontrolat, cît mîncărurile se află pe foc. Am răsfoit mai multe din aşa-zisele „Cărţi de bucate la minut", dar am găsit că sînt înşelătoare. Cele „cincispre-zece minute" de care vorbesc înseamnă, în practică, treizeci, şi apoi conţin unele instrucţiuni de felul: „preparaţi un aluat uşor". Persoanele ferme şi oneste cărora li se va adresa cartea mea nu vor trebui să fie neapărat în stare de „a prepara un aluat uşor", ba nici măcar nu-i nevoie să ştie ce înseamnă aşa ceva. Dar vor fi nişte hedonişti. In chestiunile de mîncare si băutură, ca si în multe altele (nu chiar în toate), plăcerile simple sînt cele mai bune, aşa cum ştie orice om inteligent care se iubeşte pe sine. Sidney Ashe s-a oferit o dată să mă initieze în plăcerile vinurilor de soi. L-am refuzat cu mînie. Sidney detestă vinurile obişnuite şi nu se simte fericit pînă nu bea un vin scump, cu anul marcat pe etichetă. Dar de ce să-ţi distrugi de bunăvoie gustu) pentru vinurile ieftine? (Cînd vorbesc de acestea nu mă refer, desigur, la poşirca aceea cu gust de banane.) Una dintre tainele unei vieţi fericite constă în a-ţi oferi în mod continuu mici bucurii, si dacă o parte din acestea pot fi necostisitoare şi uşor procurate, cu atît mai bine. Viaţa de teatru îţi împiedică adeseori mesele serioase şi, în trecut, n-am avut întotdeauna răgazul de a mînca pe îndelete, dar am învăţat, în mod cert, cum să-mi prepar bucatele cu repeziciune. De bună seamă, metodele mele (în special folosirea pe scară largă a deschizătorului de conserve) s-ar putea să-i scandalizeze pe proşti, iar diferitele persoane (în special fetele: Jeanne, Doris, Rosemary, Lizzie), care mă tot îndemnau să-mi public reţetele, o faceau cu un aer de amuzată condescendenţă. „Numele tău va face să se vîndă imediat cartea", insistau ele cu lipsă de tact. „Mesele date de Charles nu-s decît picnicuri", a remarcat o dată Rita Gibbons. Da, picnicuri, dar bune, chiar formidabile. Şi daţi-mi voie să declar aici că, desigur, musafirii mei au stat întotdeauna în jurul unei mese şi nu şi-au balansat farfuria pe genunchi; şi au avut întot-deauna parte de şervete de pînză şi nu de hîrtie.
Hrana este un subiect serios şi, întîmplător, unul dintre subiectele asupra cărora nici un scriitor nu minte. Mă minunez de unde am moştenit fericita mea dibăcie gastronomică? O copilărie săracă mi-a inspirat oroare faţă de hrana risipită. Imi plăcea din toată inima mîncarea modestă care mi se servea acasă. Mama era „o bucătăreasă bună şi obişnuită", dar nu avea acea inspirată simplitate care constituie pentru mine esenţa unei mese bune.
Cred că revelaţia mea a provenit, ca şi cea a Sfintului Augustin, din dezgustul faţă de excese. Pe vremea cînd treceam drept un tînăr regizor, eram destul de idiot şi de convenţional încît să consider de datoria mea a oferi oamenilor mese la restaurantele elegante. Treptat, am înţeles că a te îndopa cu mari cantităţi de mîncăruri scumpe, pre-tenţioase, adeseori de slabă calitate, în localuri publice, era nu numai un lucru imoral, nesănătos şi inestetic, dar chiar şi dezagreabil.
Mai tîrziu, am început să ofer musafirilor mei bucurii simple, chez moi.
Ce poate fi mai delicios decît nişte felii de pîine proaspăt prăjită, unse cu unt, la care se poate adăuga, sau nu, pastă de peşte afumat? Sau nişte cepe fierte cu o conservă de carne de vită? Un bine preparat terci de fulgi de ovăz, cu zahăr brun, nerafinat, şi smîntînă e un fel de mîncare demn de un rege. Dar chiar şi în asemenea ocazii, unele persoane, al căror gust fusese tragic corupt, luau hedonismul meu inteligent drept o afectare excentrică sau o simplă păcăleală. (Un jurnalist a numit-o odată: masă gen „Vîntul printre sălcii".) lar alţii se simţeau de-a dreptul ofensaţi.
Oricum, acest lucru m-a determinat să-mi dau seama că acea falsă mitologie de haute cuisine1 se desfăşura nu atît în restaurante cît la dineurile de gală. Am încercat multă vreme, şi de obicei în zadar, să-mi conving prietenii să renunţe la bucătăria complicată. însăşi pierderea de vreme e o absurditate; deşi presupun că, într-adevăr, unele nefericite femei n-au nimic altceva de făcut decît să gătească. Mai stăruie şi iluzia că gătitul unor mîncăruri foarte elaborate e mai „creator" decît gătitul simplu. Fireşte (daţi-mi voie să clarific acest lucru), nu sînt un primitiv. Mîncărurile franţuzeşti gătite ţărăneşte, pe care încă le mai poti gusta uneori în această ţară binecuvîntată, sînt admirabile, dar savoarea lor ţine de o tradiţie şi de un instinct care nu pot fi maimuţărite. în Anglia, pretenţioasa stăpînă a casei nu numai că vede o virtute în bucătăria sofisticată, cu oficieri de ritual, dar adeaeori îşi exercită falsa artă impunînd-o unor persoane care, deşi n-ar recunoaşte-o în ruptul capului, nu apreciază hrana deloc. Majoritatea prietenilor mei din teatru erau de obicei atît de chercheliţi cînd veneau la un dineu de gală, încît n-aveau deloc poftă de mîncare si, în orice caz, abia dacă-şi dădeau seama de felurile ce li se puneau în faţă. De ce să-ţi pierzi aproape întreaga zi pre-parînd bucate pentru oameni care le consumă (sau mai curînd le răscolesc cu furculiţa, lăsîndu-le în farfurie) în asemenea condiţii? Băutorii nu sînt mari mîncăi. Şi apoi, la dineuri, mîncarea mai e zădărnicită şi de conversaţia forţată, Unica speranţă e să te găseşti aşezat într-una din acele „ferestre", în care fiecare dintre partenerii tăi e angajat într-o discuţie cu vecinul din cealaltă parte. Numai aşa te poţi concentra asupra farfuriei tale. Nu, categoric, nu agreez aceste scene formale care, de cele mai multe ori, ţin mai curînd de vanitate, de prestigiu şi de un fals simţ al „bunei-cuviinţe" mondene, decît de adevăratul instinct de ospitalitate. Dimpotrivă, la haute cuisine inhibă ospitalitatea, din moment ce acei care nu pot sau nu vor să o practice şovăie să-i invite la ei pe adepţii bucătă-riei elaborate, de teamă să nu le apară grosolani sau rataţi. Cea mai gustoasă mîncare e aceea pe care o savurezi între prieteni ce nu se lasă afectaţi de „convenţii sociale", sau, desigur, e şi mai bună cînd o mănînci de unul singur. Urăsc falsitatea dineurilor de gală, unde schimbul de sărutări din vîrful buzelor creează aparenţa unei intimităţi care, de fapt, e cu totul inexistentă.
Una dintre cele mai interesante si prolifice constiinte literare din secolul XX, scriitoarea britanica Iris Murdoch a lasat posteritatii, 26 de romane in aproximativ patruzeci de ani de creatie, opera ale carei calitati estetice o plaseaza pe autoare intre primii 50 de romancieri ai veacului. Instruita in domeniul filosofiei (a fost studenta lui Wittergenstein), limbilor clasice si istoriei, comunista activa in timpul celui de-al doilea Razboi Mondial si angajata a Organizatiei Natiunilor Unite dupa razboi, Iris Murdoch a avut o biografie exceptionala, deopotriva in plan social si literar, dar si personal, teritoriu in care libertinajul amoros ii oferea nenumarate pretexte si scenarii de creatie. Un film din 2001 pe baza cartii scrise de fostul ei sot, John Bayley, si intitulata Elegy for Iris i-a oferit genialei actrite Judy Dench prilejul de a transpune dramatic ultimii ani de viata ai scriitoarei, a carei sclipitoare inteligenta se ineca vizibil in sindromul Alzheimer. Anii de tinerete i-au revenit nu mai putin talentatei Kate Winslet, senzuala si agresiva, imprimand personajului o forta si un vitalism aproape inhibant. Jim Broadbent joaca rolul unui sot docil dar lucid, constient de superioritatea intelectuala a sotiei. (In Elegy for Iris Bayley scria: "Ea era o fiinta superioara, si eu stiam ca fiintele superioare, pus si simplu, nu aveau o minte ca a mea.").
...La dejun am mincat, savurind cu mare placere, urmatoarele: pasta de ansoa pe felii de piine prajita unse cu unt, iahnie de fasole cu boabe mari, preparata cu telina tocata, rosii, suc de lamiie si ulei de masline. (Un ulei bun e un ingredient esential, ma refer la untdelemnul acela usor picant, din care mi-am adus o provizie de la Londra). Niste ardei grasi ar fi constituit un adaos bine venit, numai ca n-am gasit la pravalia din sat, aflata la peste doi kilometri de drum placut (Nimeni nu vine cu marfuri pina la Capul Shruff, asa incit trebuie sa-mi procur totul, inclusiv laptele, din sat). Dupa accea au urmat banane cu smintina si zahar. (Bananele trebuie sa fie taiate felii, nici-odata zdrobite, iar smintina trebuie sa fie subtire). Si am incheiat cu biscuiti tari, marini, unt de Noua Zeelanda si brinza Wensleydale. De buna seama, nu ating niciodata o brinza straina. Brinzeturile noastre sint cele mai bune din lume. Am stropit acest festin cu o sticla aproape intreaga de Muscadet, scos din modesta mea "pivnita". Am mincat si am baut pe indelete, asa cum se cuvine...
Marea, Marea este considerat cel mai bun roman al ei, distins cu Brooker Prize in 1978. Traducerea Antoanetei Ralian, care s-a bucurat de prietenia lui Iris Murdoch, este pe masura frumusetii si a virtuozitatii stilistice a romanului si se simte ca a fost facuta cu admiratie si iubire.
Iuliana Alexa
Sa aveti pofta de cultura!
foarte interesant personajul principal din "marea ..."
RăspundețiȘtergere