"Salon du fromage" din Paris - arhitect kotaro
horiuchi
Îmi amintesc de un prieten care a cumpărat odată
două bucăţi de brânză la Liverpool. Frumoasă brânză, ce să spun, grasă, gustoasă
şi cu un miros de două sute cai putere, care, hotărât, putea să străbată uşor
trei mile şi să doboare un trecător la două sute de yarzi. Cum în ziua aceea mă
aflam la Liverpool, prietenul meu m-a rugat, dacă
n-am nimic împotrivă, să duc brânza cu mine la Londra. Omul trebuia să mai rămână la Liverpool vreo două-trei zile şi îşi făcea socoteala că n-ar fi bine să ţină brânza prea mult timp.
- Cu plăcere, dragă, i-am răspuns, cu plăcere. M-am dus după brânză şi am luat-o cu mine în trăsură. Dar ce trăsură! Un adevărat obiect de muzeu, târât de un prăpădit de somnambul, care abia îşi trăgea sufletul şi al cărui proprietar, într-un moment de entuziasm, în timpul conversaţiei, l-a numit cal.
n-am nimic împotrivă, să duc brânza cu mine la Londra. Omul trebuia să mai rămână la Liverpool vreo două-trei zile şi îşi făcea socoteala că n-ar fi bine să ţină brânza prea mult timp.
- Cu plăcere, dragă, i-am răspuns, cu plăcere. M-am dus după brânză şi am luat-o cu mine în trăsură. Dar ce trăsură! Un adevărat obiect de muzeu, târât de un prăpădit de somnambul, care abia îşi trăgea sufletul şi al cărui proprietar, într-un moment de entuziasm, în timpul conversaţiei, l-a numit cal.
Am aşezat
brânza de capră şi am pornit cu o viteză care ar fi făcut cinste celui mai iute
compresor cu aburi şi toate au mers strună până când am făcut colţul. Acolo,
vântul duse un iz de brânză drept în nările roibului. Calul se învioră şi, cu un
sforăit de groază, o porni cu trei mile pe oră. Vântul continua să bată în
direcţia lui şi, înainte să ajungem la capătul străzii, calul îşi dădea pur şi
simplu sufletul, gonind cu aproape patru mile pe oră şi lăsând cu mult în urmă
schilozii şi doamnele bătrâne şi trupeşe. Fu nevoie de doi hamali, în afară de
birjar, ca să-l oprească în staţie şi cred că n-ar fi izbutit s-o facă nici
atunci, dacă unul din ei n-ar fi avut prezenţa de spirit să-i pună peste bot o
batistă şi să aprindă o bucată de hârtie de împachetat.
Mi-am cumpărat biletul şi am păşit mândru pe peron,
cu brânza sub braţ, în timp ce oamenii se dădeau respectuos la o parte din
calea mea. Trenul era aglomerat şi am fost nevoit să intru într-un compartiment
unde se aflau şapte pasageri. Cu toate obiecţiile unui domn bătrân şi arţăgos,
am intrat. Am pus brânza pe raftul de bagaje şi m-am înghesuit pe bancă,
surâzând amabil şi spunând că e o zi călduroasă. Nu trecură nici câteva minute
şi pe bătrân îI apucă neastâmpărul.
- E grozav de închis aerul aici, spuse el- Înăbuşitor, pur şi simplu, adăugă vecinul său. Începură apoi amândoi să adulmece cu nările în aer, o dată, de două ori, iar la a treia încercare li se tăie respiraţia, se ridicară fără să rostească un cuvânt şi ieşiră. Două minute mai târziu se ridică şi o doamnă solidă şi, spunând că e ruşinos lucru ca o femeie respectabilă şi măritată să fie torturată astfel, îşi luă geamantanul şi cele opt pachete şi ieşi.
Ceilalţi
patru pasageri mai stătură cât mai stătură, până când un bărbat sobru, care,
judecând după îmbrăcăminte şi după întreaga lui înfăţişare, părea să fie antreprenor
de pompe funebre, spuse că mirosul îi aminteşte de un cadavru de copil, afirmaţie
la care ceilalţi trei pasageri se năpustiră spre uşă, înghiontindu-se şi
încercând să iasă în acelaşi timp. I-am zâmbit domnului în negru şi am observat
că, după toate probabilităţile, vom rămâne singuri în compartiment. Omul râse
amuzat, spunând că unii fac prea mult caz de nimicuri.
Cu toate acestea, după ce am pornit şi el fu cuprinsde o ciudată depresiune sufletească, aşa că, ajungând la Crewe, l-am poftit să coboare ca să bem ceva. A încuviinţat bucuros şi ne-am dus la restaurant, unde am strigat, am bătut din picioare şi ne-am fluturat umbrelele cam timp de cincisprezece minute, iar într-un sfârşit veni o tânără doamnă să ne întrebe dacă dorim ceva.
- Dumneata ce iei? l-am întrebat pe prietenul meu.Cu toate acestea, după ce am pornit şi el fu cuprinsde o ciudată depresiune sufletească, aşa că, ajungând la Crewe, l-am poftit să coboare ca să bem ceva. A încuviinţat bucuros şi ne-am dus la restaurant, unde am strigat, am bătut din picioare şi ne-am fluturat umbrelele cam timp de cincisprezece minute, iar într-un sfârşit veni o tânără doamnă să ne întrebe dacă dorim ceva.
- Domnişoară, daţi-mi vă rog nişte brandy simplu, de o jumătate de coroană, făcu el .După ce-l dădu pe gât, se îndepărtă binişor şi se aşeză într-un alt compartiment, un gest de om laş, după părerea mea.
De la Crewe înainte am rămas singur în compartiment,
deşi trenul era înţesat de lume. Pe drum, în diferite gări, la vederea unui
compartiment gol, călătorii dădeau năvală, strigând:
- Aici, Mary! Vino repede, locuri câte vrei.- Am găsit. Loc berechet, Tom, vino-ncoace! Veneau în goană, cărând geamantane grele şi bătându-se la uşă care să intre mâi întâi. Unul deschidea în cele din urmă uşa, urca treptele, se clătina şi cădea în braţele celui din spatele lui. Veneau apoi, pe rând, ceilalţi, trăgeau aerul adânc în piept, îi apuca ameţeala şi se-nghesuiau în celelalte compartimente sau plăteau diferenţa şi călătoreau cu clasa întâi.
Am coborât la Euston şi am
dus brânza acasă, la prietenul meu. Când soţia lui intră în cameră, mirosi o
clipă aerul din jur şi spuse:
- Ce se întâmplă? Să nu-mi ascunzi nimic, te rog!
- Nişte brânză, i-am răspuns. Tom a cumpărat-o la Liverpool
şi m-a rugat să v-o aduc. Am adăugat apoi că sper să găsesc înţelegere la ea,
că eu nu am nici în clin nici în mânecă cu brânza. Mi-a dat toate asigurările,
dar a subliniat că o să stea de vorbă cu Tom când se va întoarce. Prietenul meu
fu reţinut la Liverpool mai mult decât se aşteptase şi, deoarece trei zile mai
târziu nu se întorsese încă, soţia lui îmi făcu o vizită.
- Ce spunea Tom despre brânza aceea? mă întrebă ea. I-am răspuns că, potrivit
instrucţiunilor lui Tom, trebuia ţinută într-un loc umed.- Şi să nu se atingă nimeni de ea, am adăugat.
- Nu cred că se va atinge cineva. El a mirosit-o?
- Aşa bănuiesc. Făcea impresia chiar că s-a ataşat de ea.
- Crezi că o să se supere, mă întrebă ea, dacă o să-i dau un ban unui om numai ca s-o ducă de aici şi s-o îngroape?
- Mă tem că asta i-ar alunga zâmbetul de pe buze pentru totdeauna. Deodată o fulgeră un gând:
- N-ai vrea s-o ţii la dumneata până când se întoarce Tom? Să ţi-o trimit, ce zici?
- Doamnă, am răspuns eu, mie, unuia, îmi place mirosulde brânză. Şi de călătoria pe care am făcut-o cu brânza de la Liverpool la Londra, mai zilele trecute, îmi voi aminti întotdeauna ca de un final plăcut al unui concediu plăcut. Totuşi, în lumea asta, trebuie să ţinem seama şi de ceilalţi. Doamna sub al cărei acoperiş am cinstea să locuiesc e văduvă şi, după câte ştiu, s-ar putea să fie şi orfană.
Dumneaei se împotriveşte cu vehemenţă, aş zice chiar
cu elocvenţă, oricărei tentative de a i se impune ceva, cum singură spune. Îmi
dau seama instinctiv că prezenţa brânzei în casa ei ar socoti-o o astfel de
"impunere" şi nu trebuie să se spună niciodată despre mine că am
căutat să jignesc o văduvă şi o orfană.
- Foarte bine, spuse soţia prietenului meu,
ridicându-se. Nu mai am atunci de adăugat decât că o să-mi iau copiii şi o să mă
mut la un hotel până când cineva o să mănânce brânza aceea. Refuz să mai locuiesc
sub acelaşi acoperiş cu ea. Se ţinu de cuvânt şi, înainte de a pleca, îşi lăsă
casa în grija unei menajere care, fiind întrebată dacă poate suporta mirosul,
răspunse: "Ce miros?" şi care, atunci când i se puse brânza sub nas
şi fu rugată să tragă puternic aerul în piept, spuse că parcă, parcă desluşeşte
un vag miros de pepene.
Se ajunse astfel la concluzia
că atmosfera nu îi este întrutotul neprielnică femeii, aşa că fu lăsată în
casă. Nota de plată a hotelului s-a ridicat la cincisprezece guinee, iar
prietenul meu, când a făcut socoteala tuturor cheltuielilor, a constatat că
brânza îI costase opt şilingi şi şase pence livra. Aşa stând lucrurile,
mărturisi că, deşi se dă în vânt după o bucată de brânză bună, cheltuiala
aceasta era mai mare decât îi îngăduia buzunarul şi, în consecinţă, se hotărî
să scape de ea. O aruncă în canal, dar fu silit s-o pescuiască din nou,
deoarece luntraşii se plângeau că îi apucă leşinul.
Apoi, într-o noapte fără lună, o lăsă în cimitirul parohiei. Paznicul o descoperi şi făcu un tărăboi grozav, spunând că s-a pus la cale un complot împotriva lui, că o să fie treziţ si morţii din morminte şi el o să-şi piardă slujba! Până la urmă, prietenul meu izbuti să se descotorosească de brânză, îngropând-o pe plaja unui oraş de pe litoral. Locul îşi câştigă o adevărată faimă. Vizitatorii spuneau că nu şi-au dat seama până atunci cât de tare e aerul şi ani de-a rândul după aceea, ofticoşii şi oamenii cu plămânii slabi au dat năvală într-acolo. Aşa se face că, deşi îmi place brânza, i-am dat dreptate lui George când a stăruit să ne lipsim de ea.
Apoi, într-o noapte fără lună, o lăsă în cimitirul parohiei. Paznicul o descoperi şi făcu un tărăboi grozav, spunând că s-a pus la cale un complot împotriva lui, că o să fie treziţ si morţii din morminte şi el o să-şi piardă slujba! Până la urmă, prietenul meu izbuti să se descotorosească de brânză, îngropând-o pe plaja unui oraş de pe litoral. Locul îşi câştigă o adevărată faimă. Vizitatorii spuneau că nu şi-au dat seama până atunci cât de tare e aerul şi ani de-a rândul după aceea, ofticoşii şi oamenii cu plămânii slabi au dat năvală într-acolo. Aşa se face că, deşi îmi place brânza, i-am dat dreptate lui George când a stăruit să ne lipsim de ea.
Fragment din ’’Trei intr-o barca’’ de Jerome K. Jerome
Sa aveti pofta de cultura!
Comentarii
Trimiteți un comentariu