Era odată la
Bagdad, sub domnia strălucitului calif Harun-al-Rașid, un neguțător bogat, care
avea o nevastă bătrână și un fecior, Abu-Hasan, crescut pînă la vreo treizeci
de ani strîns de aproape în toate privințele. Neguțătorul a murit, și Abu-Hasan
a intrat în stăpînirea avuției pe care o grămădise tată-său o viață întreagă.
Fiul a făcut altfel de cum făcuse tatăl. În tinerețe nu căpătase niciodată o
para mai mult decît îi trebuia ca să-și ducă viața ; acum a pus de gînd să
cheltuiască potrivit cu mijloacele pe care i le adusese soarta. Astfel, și-a
împărțit averea în două părți: cu o parte a cumpărat acareturi, care-i aduceau
destul venit ca să poată trăi cum se cuvine, fără să s-atingă de capete ; iar
cu cealaltă jumătate, în bani sunători, a hotărît să să pună pe petreceri,
încailea să-și destoarcă răbdările suferite sub strășnicia în care-l ținuse
tată-său pînă la așa vîrstă coaptă ; dar s-a jurat că n-are să mai cheltuiască
apoi nimica peste această sumă, după ce ce și-o face toate chefurile. În acest
scop, Abu-Hasan a strâns împrejuru-i o ceată de tineri de vîrsta și de teapa
lui, și de acolea s-a gîndit numa cum să-i facă a-și petrece vremea în chipul
cel mai plăcut. Așadar nu s-a mărginit la prînzuri și ziafeturi cu mîncări și
băuturi care de care mai rare și mai scumpe ; a mai adus și tarafuri de lăutari
și cîntăreții cei mai vestiți ; și pe urmă, dănțuitoarele și dănțuitorii cei
mai aleși din orașul Bagdad.
Toate chefurile
astea, din zi în zi mai costisitoare, l-au aruncat pe Abu-Hasan în cheltuieli
atît de nemăsurate, încît n-a putut-o duce așa mai mult de un an.
Cum n-a mai
întins masă mare, prietenii s-au făcut nevăzuți ; ba nici nu-i mai întîlnea
oriunde i-ar fi căutat, fiindcă fugeau de el îndată ce-l zăreau, și dacă din
întîmplare da piept în piept cu vreunul și vrea să-l oprească să-o spună ceva,
acela își cerea iertăciune, că-i e degrabă și n-are vreme de vorbă, și pleca
repede p-aci încolo.
Pe Abu-Hasan
mai mult l-a mîhnit părăsirea din partea prietenilor, decît îl încîntase mai
înainte semnele lor de dragoste . Odată , mîhnit, dus pe gînduri, cu capul
plecat a intrat în odaia mă-si și s-a așezat pe marginea divanului departe de
ea.
-Ce ai fiule?
a-ntrebat bătrîna. De ce ești așa de pocîltit și n-ai chef de loc? Să fi
pierdut tot ce ai pe lume și tot n-ai fi așa de opărit... Știu că, după cîte
cheltuieli nebunești ce ai făcut, nu-ți mai rămîn mulți bani sunători. Erai
stăpîn pe avutul tău, și eu n-am vrut să mă-mpotrivesc purtărilor tale
nesocotite, mai ales știind că ți-ai păstrat cuminte jumătate din avere... Și
d-aia nu văd ce te poate adînci acuma în așa hal de neagră mîhnire.
Pe Abu-Hasan,
la vorbele bătrînei, l-a podidit lacrimile, și-a zis:
-Mamă, știi în
ce chip m-am purtat un an de zile. Am strîns atîția prieteni împrejurul meu,
i-am îndopat cu cîte bunătăți mi-a dat prin gînd, pînă n-au mai putut, și acuma
cînd nu mai am ce le da, văd că toți mă părăsesc. Cînd zic că n-am cu ce-i mai
îndopa, mă gîndesc la banii pe cari-i hotărîsem pentru asta ; că despre venitul
meu, slavă Domnului, mi l-am păstrat, și acuma știu cum să-ntrebuințez ce din
fericire mi-a rămas. Vreau numai să încerc pînă unde pot merge prietenii mei cu
nerecunoștința. O să mă rog de ei să pună fiecare de la mînă la mînă, să
m-ajute a mă sălta din starea nenorocită în care am căzut. Dar asta, precum
ți-am spus, o fac numai ca să văz dacă voi găsi la dînșii vreo recunoștință.
-Băiete, i-a
răspuns mama, nu vreau să te opresc de la ce ai pus de gînd ; dar îți pot mai
dinainte spune că degeaba tragi nădejde. Tu încă nu cunoști ce va să zică
prietenii de petrecere ; dar o să-i cunoști...
-Mamă, a zis
Abu-Hasan, eu înțeleg și cred ce-mi spui ; dar tot vreau să mă luminez singur
despre mișelia și neomenia lor...
Ion Luca Caragiale
Discussing The Divine Comedy With Dante
by Dai Dudu, Li Tiezi, Zhang An
Sa
aveti pofta de cultura!
Comentarii
Trimiteți un comentariu